Ma zbat intre idei noi si muze care au disparut de mult,
iar eu am devenit la fel de rece si de arida
ca un ghetar in mijlocului desertului de sud.
Sunt stearpa de idei si clipe, de dorinti si vise;
am indoieli si frici ce imi distrug linistea
si nu imi doresc decat momentul meu de pace:
vreau doar sa pot respira.
In urechi imi canta un cantec vechi,
la fel de vechi ca sentimentele mele.
Oh, suflet, ar fi trebuit sa fii deja aici!
Ar fi trebuit sa vii, iubite, sa imi aduci pacea,
sa te pot crea din priviri si fericire.
Inca nu e tarziu sa te astept, pasind tiptil la mine in suflet,
sa imi saruti umerii si sa imi inunzi sangele cu oxigen.
Imi ramai lacrima si suspinul din suflet, obsesia eternului refuz;
vreau sa te pot crea, bucata cu bucata, in mintea mea bolnava.
Inca te caut printre oameni, inca te vad pe chipuri straine, dar nu esti
decat fantoma asteptarilor mele frante.
Intalnesc in cale alte si alte muze, vise ale altor creatori,
destine care ard in focul nasterii la fel ca mine.
Nu te mai simt de-o viata… viata mea.
Vreau sa recunosc pe cel ce esti acum.
Valentina Vitan 