Pe timp de furtună

Pe timp de furtună timpul e un concept străin,

Timpul devine “când” și “dacă”, dar totul e relativ.

În timpul furtunii minciuna e vitală pentru a continua viețuirea,

Sufletul trăiește agonia necunoașterii, viața își urmeaźă făgașul ei anormal

Neștiind dacă normalul va mai exista vreodată la fel.

Soarele nu mai aduce alinare, el arde și topește,

Ploaia devine agasantă și necruțătoare,

Fiecare frunză și floare naște remușcări fără seamăn,

Viața însăși parcă își bate joc de timpul care se scurge prea încet.

Așteptând schimbarea totul devine așteptare, crudă și rece,

Sufletul se agață de timp ca de ultimul fir de iarbă, dar e doar speranță deșartă,

Iar după ce furtuna va trece vom descoperi că așteptarea la limita timpului a fost o desfătare.

Vor rămâne în urmă acei care pot fi martori sinceri ai trecutului,

Cei care au avut puterea să îndure totul cu zâmbetul pe buze.