39

E o varsta ciudata pentru mine. Pana anul trecut nu am fost prea constienta ca voi ajunge sa implinesc 39. Nu e din cauza ca imbatranesc, dar, cumva, numarul asta e un numar nefast in mintea mea. La varsta asta a murit tatal meu si eu o implinesc 33 de ani mai tarziu. Imi e frica de numarul asta, o frica cerebrala, dar nu de moarte, ci de viata imi e frica. Mi-a fost frica de varsta asta chiar si atunci cand a implinit-o mama, stiu ca eram in scoala si plangeam de teama sa nu moara si ea. La fel, imi va fi teama cand sora mea o va implini. Imi e teama ca voi ramane fara ele si eu va trebui sa traiesc in urma lor cu durerea. Daca ar fi sa sar peste cifra asta si as ajunge la 40 direct as fi fericita, insa trebuie sa astept un an cu orice ar insemna asta. Nu mai vad lumina de la capatul tunelului de foarte multa vreme pentru ca nu mai am speranta, iau fiecare lucru asa cum imi vine si inteleg, intr-un fel, ca toate vietile noastre sunt bazate pe un destin pe care il avem scris si pe care, oricat de multa dorinta de liber arbitru am avea si orice am crede ca putem modifica, rezultatul final e deja stiut, dar nu de catre noi. E nevoia mea de a merge cu valul, de a intelege ca Universul ne dicteaza pasii stiind dinainte ca ne vom impotrivi cu incapatanare pentru a ajunge, de fapt, la acelasi rezultat, al Lui. Nu imi e frica de moarte, imi e frica ca nu am niciun cuvant de spus in alegerile pe care le fac. Va trebui sa ma invat cu asta, intr-un final. De viata imi e frica.