Deprimata

Da, sunt deprimata. Atat de deprimata cum nu am fost niciodata, nici chiar dupa prima operatie. Ma revolt in gand fata de lume, fata de dumnezeu, fata de sfinti, fata de destin, soarta, viata, fata de mine insami. Nu e drept ca un suflet de copil sa suporte atata chin. Nu e drept fata de toate sufletele alea mici sa sufere in halul ala atata boala! Am analizat toata situatia si am ajuns la concluzia ca nu e nimeni de vina pentru situatia in care suntem. Cineva spunea ca ni se da ca sa ne fie incercata credinta, dar nu noi suferim, ci ei sufera. Altcineva spunea c el ne duce noua pacatele. Sa mori tu! Suferinta mea nu se compara cu suferinta lui pentru ca eu as face fata durerilor, dar el, un biet bot de carne, de ce sa treaca prin asta? Cu ce drept imi incearca mie divinitatea puterea credintei dandu-i lui tot chinul ala?

Am plans si am sa mai plang, mult, in hohote, la fel cum o fac si acum, la 4 dimineata, dupa a doua serie de plans. Nu mai cred ca exista miracole, vreau doar sa fie sanatos si intreg. Exista oameni cu suflet mare care m-au ajutat sa imi recapat o parte din speranta, dar pe care am sa o pierd din nou cand nu voi mai putea.

Sunt sfatuita sa ma rog, dar ma simt ca mama care se roaga ca drobul de sare sa nu cada in capul copilului ei. Sunt oameni in jur care nu concep pierderea credintei si care imi prezic ca ma paste iadul. Sunt bucuroasa sa accept iadul daca el se face bine si va trai bine. Vreau sa cred, dar nimic din jur nu ma ajuta. Nu cred in divinitate, insa cred in oameni, doar ei mi-au dat farama de speramta pe care o mai am in suflet in asa fel incat sa am siguranta ca se va face bine, dar care se amesteca cu un sceptisism legat de alte lucruri.

Sunt taios de realista si ma abtin din rasputeri sa nu izbucnesc, altfel mi-as da eu singura scara de valori peste cap. Ma abtin sperand ca timpul va trece si, odata cu el, lucrurile se vor aseza pe un fagas normal.

Si ma mai abtin sa spun ce gandesc. Sunt constienta ca oamenii nu sunt datori sa ma suporte pe mine si starea mea deprimanta, ca fiecare are viata lui si nu ma pot lasa prada disperarii luand pe sus pe oricare cred ca mi-a gresit. Inca ma mai bucur ca ma cenzurez, dar pana cand voi face asta habar n-am. Nu sunt in stare sa discut cu adevarat deschis cu nimeni. Povestesc, dar nu sunt eu cea care povestesc, altfel as plange in fata lor si asta m-ar darama. Astept doar sa vad ce se intampla in continuare si ce va aduce noul episod din drama familiei mele. Jur ca nu doresc nici dusmanul dusmanului meu in asemenea calvar, dar nu xa as avea eu parre de dusmani.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s