Am pierdut ziua la care se comemorau cei 78 de ani de la trecerea in nefiinta a lui Joyce. Din timp in timp imi amintesc de el asa cum l-am simtit. Nu cred sa fi avut o pasiune mai mare in adolescenta decat am avut pentru scrierile lui si stiu ca n-am mai avut niciunul pentru care sa fi nascut ceva asemanator. Ideea ca as putea urma o facultate care sa ma ajute sa il inteleg mai bine m-a bucurat si stiu ca nimic nu mi-am dorit mai mult atunci decat sa urmez Literele pentru a face intocmai. Si am facut-o si pe cuvant ca mi-a placut. Atunci am simtit ca gandesc ca el, ca ma pierd la fel ca el printre ganduri, ca nu ma ridic la inaltimea ideilor lui, eu fiind mediocra si el un geniu. Nu am vrut niciodata sa ii seman, am vrut sa il simt si l-am simtit. Ideea ca o gandire mediocra sa simta gandirea unui geniu mi s-a parut de nedepasit, dar studiindu-l am reusit. Si mi-a placut, enorm mi-a placut.
Acum visez din nou la el, imi e dor de el ca de o inghetata in mijlocul unei zile toride de vara. Mi-a ramas in minte, mi-a ramas in suflet si stiu ca nimic in lumea asta nu mi-l va schimba, nici chiar omenescul din el. E iubitor, e romantic, e intelegator, e inteligent, ironic, cumsecade as spune. In paginile scrise de el nu vei gasi nimic aruncat la intamplare, nu vei simti nimic care sa nu aiba legatura cu ceea ce povesteste, nu vei intui decat nevoia de a depasi obstacolele pe care lecturarea cartilor lui ti le aseaza in fata. Si de asta il iubesc: pentru ca e greoi, e dificil, e incapatanat, e orgolios, e constient, e colorat, insistent, e irlandez si e un om normal. Aproape ca il poti atinge.
I se potriveste, nu?
Valentina Vitan 