Imi aprind lumina de langa inima si scriu.
Cuvintele vin imediat pe fundal de rock si analizez
cum muzica imi aduce cuvinte pe care doar eu le simt.
“Chiar si graba isi are incetineala ei”, imi spun,
muscand alene din marul de pe masa pe care il mestec repede.
Ma uit incet la gouachele pe care tocmai le-am terminat in graba
si la panza care sta linistita sa se usuce ca sa isi defineasca culorile
si ma gandesc ca am preferat incetineala grabei
pentru ca pensula si cutitul sa isi poata trage sufletul.
Cuvintele vin singure, ritmice, sacadat, pe rand,
ca si cum ar curge picatura cu picatura din robinetul lumii.
Pic! Pic! Pic! Le srang in palma si le asez pe taste.
M-as grabi daca ele ar curge mai des;
as trasa linii ca sa umplu panza sufletului
daca n-ar exista dorinta de asteptare;
nu m-as mai grabi deloc daca n-ar exista incetineala,
n-as mai trai niciodata daca n-ar trebui sa dorm
si nu m-as vindeca deloc daca nu ar trebui sa ma opresc
ca sa respir din aerul care ma inconjoara.
Am ales sa incetinesc. Graba mai poate astepta.
Valentina Vitan 