Inceputul 4

poza-trista_singura-in-ploaie-De ce dispari? Acum, cand tu ai devenit centrul universului meu, stanca mea, sufletul meu drag, tu dispari. De ce dispari? De ce jocul asta perfid de-a sentimentele? Ma simt de parca as fi omorat din intamplare oameni si acum trebuie sa traiesc cu vina. Ma simt de parca as fi distrus Pamantul si acum regret ca am fost nimicitoarea vietii. Sunt disperata, intelegi?

Daca l-ar fi avut in fata ei sigur i-ar fi citit pe chip nepasarea si i-ar fi vazut ranjetul sau, ceel putin asa si l-a inchipuit ea. In mintea ei el putea fi orice, el putea face orice, putea sa se joace cu mintea ei la infinit, ar fi putut sa scrie pe peretii cladirilor ca o iubeste fara sa ii treaca numele lasand-o sa iti inchipuie ca sunt mesaje pentru femei straine norocoase ca sunt iubite…

Erau adesea momente in care, daca el ar fi vrut sa vina sa o ucida, s-ar fi lasat in voia lui, atat de greu era chinul ei. Obsedant de grele erau trairile si era de ajuns sa asculte o anumita melodie, singura, acea melodie, ca sa izbucneasca in hohote de plans aproape salbatic. Lacrimile ei mari continuau sa curga oricat de secata s-ar fi putut simti. Daca l-ar fi putut atinge, daca l-ar fi putut avea in fata ei l-ar fi legat de un scaun si l-ar fi supus la un interogatoriu riguros desre ceea ce simtea el. Dar nici asta n-ar fi fost de ajuns sa il faca sa vorbeasca. Cum se simtea putin atacat sau descoperit se retragea in cochilia lui pana disparea pericolul. Uneori si-l inchipuia ca pe un mic peste Arlequin care isi facuse casuta pe o anemona si care scotea nasul atunci cand pericolul disparea, desi era constient ca el insusi starnise acel pericol. Iar ea se simtea ratacitoare intre frazele citite, dornica sa afle ce se gaseste intre cuvintele lui, daca o respingea sau o chema, daca stanca ei era atat de arida si de rigida precum o simtea ea.

-Iti jur ca nu mai pot! Nu stiu ce sa cred, nu stiu ce vrei, nu stiu ce crezi, ma tii agatata de o iluzie. Daca tu crezi ca asta e viata te inseli amarnic. E calvarul vietii mele: sa te stiu, sa ma stii si sa nu te pot atinge, sa nu te pot simti. Doamne, de atatea ori mi-as fi dorit sa te pot avea in fata mea…

-Dac nici eu nu am simtit, nici eu nu am atins… Intelege ca nu pot pleca de aici. Asta e locul meu de veci, aici voi trai toata viata mea…

-Dar nu ti-a cerut nimeni sa pleci. Uite, vin eu la tine daca iti e mai usor. Fac oricat, oricum, nu conteaza, dar vin sa te vad macar o jumatate de ora,

-Vom vedea.