Un moment de fericire

Întotdeauna am asociat fericirea cu trezitul in toiul nopții sau cu nedormitul nopților. Cele mai frumoase momente erau cele în care trebuia să mă trezesc de dimineață că sa prind trenul spre una din destinații: Buzău – Pitesti, Pitești — Buzău. Dar amintirea cea mai importanta e cea din dimineață de după banchetul de final de liceu. Îmi plac răsăriturile de soare, iubesc diminețile leneșe, iar asta fusese una din ele. Petrecusem toată noaptea, dansasem, râsesem, făcusem poze (dirigul făcuse niste poze atât de neclare și de rele că abia se vedeau imaginile) și, mai ales, fusese la banchet și iubirea mea din liceu și asta mă făcea mai mult decât bucuroasă, eram extaziată de-a dreptul. Dimineață aceea a fost momentul de fericire trista. Da, se poate: eram in fata unor examene despre care ma intrebam daca le voi lua, aveam langa mine niste colegi de care aveam să mă despart și mă întrebam dacă am sa ii mai văd vreodată (pe o parte din ei aveam să ii mai văd niște ani după aceea), mă întrebam ce se va alege de mine și ce fel de viitor voi avea. Cu toate astea eram fericită că sfârșisem un capitol și stiam că umeaza inceputul unuia despre care nu aveam sa stiu nimic. Eram singura in curte scolii, la 6 dimineață, plimbandu-ma după o noapte de dans, obosita franta, dar zâmbind. In spatele scolii exista o movilă de pământ pe care obișnuiam să mă urc așa cum făceau toți copiii, iar în spatele ei erau sinele de cale ferată. Locul ăla mi se părea raiul gândurilor mele, eram mai aproape de cer și parcă puteam să comunic altfel cu Dumnezeu, eram doar eu cu El. Intre timp și credința s-a diminuat. M-am urcat pe acea movilă de pământ și am început să plâng. Acelea erau primele lacrimi de fericire tristă pe care aveam să le vars vreodată. Acolo mi-am jurat să plâng chiar și atunci când sunt fericita pentru că doar așa am simțit bucuria adevărată: plângând. Și tot plângând trec mai ușor peste decepții.

Acum, desi privesc răsăritul pe autostrada spre București, mă întreb ce viitor voi avea. Atunci visam că va fi un viitor bun, de reușite, dar ce știam eu la 18 ani ce înseamnă eșecul și de cate trante voi avea parte în viața. Acum scepticismul a pus stăpânire pe mine și nu mai văd lumina de la capătul tunelului; atunci o vedeam clar, simteam ce avea sa se intample. Mi-e dor de momentele acelea de certitudine maxima

Oricum va fi viitorul nu sunt un om ușor de îngenuncheat, nu sunt o femeie care sa ceară prea mult îndurare. Aplec capul, dar nu mă voi lăsa niciodată la voia sorții. La nevoie trag cu dinții și de mine și de ai mei, îi împing de la spate așa cum și ei mă împing.  Iar când am sa obosesc am sa privesc răsăritul și am să plâng de fericire tristă pentru că am mai terminat un capitol.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s