Prieteni de pahar – Viciu

Devenisem paranoic, nu mai vedeam decat paharul golit. Intotdeauna gol, eu nu mai simteam aburii bauturii invaluindu-mi mintea, eu eram alcoolul in sine. Ma scurgeam ca o picatura intr-un alambic, o bautura tare, o tarie, tuica de pufoaica. Exista mult rahat in mine si cerea sa fie dat afara. Eram o vidanja plina cu borhot uman si ceream sa fiu eliberat de ce era inauntrul meu. Imi vedeam finalul, eram cuprins de remuscari, visam noaptea, cand reuseam sa dorm, cum vine cineva si impusca pe strada si pe mine reuseste sa ma nimereasca in cap. Si, pac! Moarte subita. Fara regrete, sau, ma rog, singurul regret era ca n-avusesem ocazia sa beau un ultim pahar. Cand ma trezeam cautam cu frenezie de nebun sticla ca sa imi beau ultima dusca. Sticla era goala de cele mai multe ori. Cand mai era ceva in ea imi clateam gura si ziceam ca m-am spalat pe dinti.

Traumele mele mi le faceam singur. Ma trezeam abandonat chiar si de propriile deziluzii, imi doream sa fac orice, sa produc arta. Da, sa produc. Producerea de arta mi-ar fi adus mai multi bani de bautura. Cisterne intregi nu erau de ajuns ca sa ma inece. Singurul care ma salva si ma aducea macar pe calea sinuciderii din care ma intorceam beat era Claude Debussy. Era de ajuns sa ii ascult vreuna din arii ca sa ma apuce plansul ca sa am din nou remuscari. Uitasem cine am fost, uitasem si cine eram. Eram un biet betiv plin de borhot, o vidanja care se cerea golita si curatata. Niciodata un viciu nu parea mai lung ca betia, niciodata un viciu nu aducea mai multe dureri de cap decat alcoolul dimineata. Si ca sa ma trezesc mi-l puneam pe Debussy cu ochii inchisi, imi deschideam febril laptopul si pana sa ma trezesc de-a binelea el era déjà in mine, ma invaluia. Pianul ma invaluia, imi crestea pulsul, ma facea sa plang, mi se incingeau obrajii si urechile si izbucneam intr-un plans devastator, plin de convulsii, obsedat fiind sa respir, sa nu pierd si ultima suflare, altfel lesinam. Pana ajungeam la final se terminau acordurile de pian, eu eram déjà limpede la cap – atat cat puteam fi de limpede – cu mai putine dureri de cap, dornic sa muncesc, cu un gram de simpatie pentru mine, foarte dornic sa muncesc, extrem de dornic sa muncesc…

Pana seara eram devastat din nou de bautura. Pana seara eram beat manga, turta, praf, muci, imi rugam picioarele sa ma tina drept, fugea de mine ca o nebuna chiar si demnitatea. Si iar eram o vidanja plina de borhot. Agonizam. Ma agonizam pe mine, produsul viciului meu, eternul om dornic de mai mult. Ceea ce se dovedise a fi un experiment era, de fapt, pierderea propriului meu eu in viata. Visam sa dispar, sa explodez, imi ceream scuze de la orice sau oricine si ma apuca rasul. Odata chiar mi-am cerut scuze de la hartia igienica pe care aveam sa o folosesc la toaleta si am decis sa nu o folosesc. Am pus-o inapoi de unde o luasem, asa cum era, rupta, si am decis sa ma spal cu apa rece din closet in timp ce trageam apa. Radeam in sinea mea de gaselnita, eram eficient si curat. Dar fata pic de demnitate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s