A trebuit sa ii suplimentez programul cu o ora ca sa stiu ca am rezultate cu el. L-am invitat in cabinetul psihologului si i-am lasat lui scaunul de birou rotativ, stiam cat de mult ii place sa se joace pe scaun.
eu: -Deseneaza-mi si mie pe mama ta, vrei?
el: – Da’ nu stiu sa o desenez!
eu: – Bine, atunci gandeste-te la mami si fa-i o floare.
Face o floare asa cum poate si il intreb cu ce vrea sa le coloreze, iar el alege creioanele. Initial intentiona sa o coloreze pe toata intr-o singura culoare, dar i-am facut semn sa ia si alte culori. S-a comformat si apoi mi-a intins hartia.
el: – Gata, am terminat.
eu: – Numai una? Nu e cam putin?
el: – Nu mai vreau sa desenez.
eu: – Daca desenez si eu o sa mai faci si alte floricele?
el: – Da.
Ma apuc si eu de desenat si colorat flori, dar ale mele erau prea mari si el a vazut asta, asa ca singur s-a intins si mi-a schimbat foaia pe cealalta parte ca sa mai fac si altele. Adica numai el sa munceasca si eu nu?! Cand am umplut si eu foaia el n-a mai vrut sa faca si ne-am hotarat sa stam de vorba. Mi-a spus cate in luna si in stele, despre veri imaginari si matusi imaginare, nascocite pe loc. Mi-a povestit cum face el la terapii si cum doamnele cu care lucreaza sunt niste vrajitoare pentru ca tipa la el si il pun sa scrie mult, dar invatatoarea si “Vali” sunt zane ca nu tipa la el si ii dau voie sa mearga la toaleta atunci cand are nevoie (comportamentul asta va trebui sa il schimb cumva, va fi nevoit sa invete ce inseamna rabdarea). Am ras mult cu el. La final, cand s-a imbracat ca sa iasa pe usa, s-a uitat lung si razand la mine, aproape teatral:
el: – Hai ca te-ai prapadit de ras azi.
In viata mea nu am primit o asemenea replica de la un copil. Pe cuvant ca am ras si mai tare, iar el mustacea in urma mea stiind ca m-a facut sa rad.
Valentina Vitan 