Of, in ultima vreme mi-a fost atat de greu sa ma abtin de la comentarii incat am ajuns sa imi fie rusine fata de cei dragi pentru reactiile mele. Eu nu sunt asa, nu sunt o taranoaie cu vocabular elevat si care se poarta ca la usa cortului. Nu sunt tipul de om care sa stea la barfa sau sa plece urechea la tot felul de idiotenii, sa sara la cearta sau sa provoace scandal. In mod normal altii fac asta in fata mea si eu tac. Si culmea, ajung sa am de-a face cu lichele care nu au nici un capat de respect pentru nimic in lumea asta decat pentru ei insisi sau pentru altii ca ei. Spuneam acum ceva vreme ca nu e nimeni obligat sa suporte pe nimeni sau sa faca lucruri pe care nu si le doreste. Oare unde a ramas omul care gandea asa? Anul asta au iesit la suprafata toate frustrarile, tot ce a fost mai rau din mine. Va trebui sa imi revizuiesc comportamentul ca nu se mai poate, altfel pierd enorm tocmai acum cand simt ca mi-e bine.

Nu sunt cu nimic mai prejos de ei, de restul. M-am tampit cu totul.

Ne pasuim mai multe vieti cate momente
Ne trec prin fata noastra ca valurile marii;
Putin de-aici, mai mult de-acolo,
Atata cat sa nu ne mai simtim jigniti de nepasari.

Ne pierdem in judecati fara valoare,
Uitand de noi, visand la omul ideal,
Rugand si cer, si colb, paduri sa nu se schimbe,
Dar ne-amintim cum amagirea ne citeste
Si ne mai lasa sa traim pan’ la apus.

Am sa-ti inchin paharul dezmierdarii
Si-am sa te port pe buze lin, n-am sa vorbesc,
De teama c-am sa te rup din nou de mine,
Desi nu te-am avut nicicand.

Nu-mi pasa de nimic, doar de tacere,
De ochi lasati sa cada in pamant,
Cautatori de lacrimi care s-au uscat
Si care au hranit pamantul
Facandu-l sa rodeasca nestemate.

Si-am sa-ti inchin din nou paharul orelor tarzii
Lasand in urma opacele minute care trec.
Nu te-amagesc, caci mi-e cu neputinta
Sa mai raman si totul e nonsens.