Azi, durere

Am simtit o asemenea stare atunci, prin 2000, cand lucram ca practician la Neurologie la Colentina. Ma pregateam sa devin asistent medical, dar n-am mai ajuns. Am ramas cu destule cunostinte despre organe si despre boli cat sa ma ajute sa nu devin o ipohondra. Acolo am simtit durerea cea mai mare, acolo, in fata pacientilor care nu isi mai dadeau nici o sansa. Oricat si-ar fi dorit sa redevina ce au fost nu se mai putea face nimic. Si, apoi, mai era unul, singurul, cu SM, care se lupta din rasputeri cu tot ce mai avea de trait. Pana la el n-am vazut atata determinare si nici de la el incoace. Timp de doua luni mergeam la el zilnic. Nu imi venea sa cred ca un om de treizeci si cinci de ani ajunsese atat de chinuit.

Cinci ani, atata mai avea de trait, atata ii zisese medicul ca mai are. Isi calculase fiecare minut pentru lupta pe care o avea de dus. Nu mai avea nimic, totul se dusese pe tratamente impotriva bolii. Incercase orice, de la leacuri babesti pana la tratamente experimentale. Nu se mai putea face nimic. Se hotarase sa nu se dea batut. Isi cumparase un cuptor cu microunde, inchiriase in apartamentul surorii lui o camera, cea mai mica, si totul se reducea la acea cutie de chibrituri in care pusese un pat, o masa pe care se afla acel cuptor cu microunde, si un dulapior in care isi pusese putinul de haine de care mai avea nevoie. Nu avea televizor, nu isi dorea sa stie de nimic. Facuse totul pentru a nu chinui pe nimeni mai mult decat era nevoie. In ultimele doua saptamani ajunsese sa foloseasca scutece pentru ca se instalase incontinenta si deja nu se mai misca bine nici cu cadrul. Atunci i-am citit prima data disperarea pe fata. Aveam uneori senzatia ca devine, incetul cu incetul, labil mintal. Eu eram o simpla aspiranta la titlul de asistent medical, fara cunostinte solide de medicina, n-as fi avut cum sa-l ajut. N-as fi avut oricum cum sa il ajut. Uneori imi aduc aminte de ochii aceia mari, dureros de albastri, atat de tristi, de disperati si de incruntati… Din momentul externarii si pana azi n-am mai aflat nimic de el. Nu aveam pe cine sa intreb si nici nu aveam voie, altfel eram mustrata ca ma atasez prea tare de pacienti si asa ceva nu era de dorit. Imi dadea cinci mii de lei, bani pe care invatasem sa nu ii mai refuz pentru a nu-i refuza lui starea de bine pe care i-o dadea gestul lui.

Nu stiu de ce am scris asta azi, dar am simtit nevoia de asa ceva. Nu are legatura cu nimic din ce se intampla in tara, dar mi-am adus aminte de durere, despre cat de perfida poate sa fie starea aceea de sfarsit (pe care am simtit-o si eu de cateva ori), despre instalarea nebuniei si despre cum poate un om sa isi doreasca cu tot dinadinsul sa traiasca.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s