Succesul: formule sau incercare si eroare?

De cand ma stiu n-am fost in stare sa urmez cu adevarat regulile prestabilite, dar asta nu m-a facut sa ies in evidenta ca fiind impotriva curentului. Intotdeauna am fost docila si punctuala; frustrata, dar pasnica; cu o dorinta foarte mare de libertate morala cand toti se manjeau in jur pentru prea putin. Fiecare face ce vrea cu viata lui si cu sine. Nu spun ca nu mi-am calcat pe inima de foarte multe ori, e inevitabil intr-o viata de om, dar pana nu m-am lovit de pragul de sus n-am fost in stare sa vad pe cel de jos. Oricat ti-ai dori sa inveti din experientele altora, subiectivitatea primeaza oricaror actiuni si trairile din acele momente nu pot fi insusite.

Vorbeam ieri cu cineva despre asta si imi spunea ca trebuie neaparat sa urmezi acele reguli care fac munca sa aiba succes. Eu prefer sa fiu eu, sa incalc acele reguli care pot fi incalcate si sa am libertatea de a cadea si de a urca de cate ori e necesar. Am stat mult timp sa ma gandesc la cat de grea a fost vara asta si care au fost motivele caderii mele atat de abrupte, insa oricat as cauta cauze, efectele au ramas. Pana la urma trebuie sa ma gandesc ca toate noptile acelea de chin au sfarsit prin a aduce ceva bun: un mediu nou si experiente pe masura si ceva mai multa maturitate in luarea deciziilor. Nu merit sa fiu judecata de nimeni, pana la urma am cazut si mi-am lins ranile, mi-e bine cum nu mi-a fost de un timp lung incoace. Nu de putine ori am esuat lamentabil pana cand am reusit, dar e nevoie de perseverenta si incapatanare, uneori chiar si in propria prostie (vorba mamei), altfel nu vad rostul lucrurilor. Am dreptul sa le fac in felul meu, sa aleg eu drumul, fie el intortocheat sau nu. Greul meu e doar al meu, ceilalti avand parte doar de rezultatele mele, dar nu si de munca mea.

Cineva spunea, nu mai stiu cine, ca prea s-a inoculat oamenilor cultul succesului si nu mai stiu sa esueze. Apoi, avand prea mult succes, se pierde din valoarea realizarilor si nu se mai bucura nimeni cu adevarat de rezultate.  Pana la urma, ca sa ne bucuram de bine avem nevoie de rau, altfel am fi liniari si n-am mai avea unde sa urcam, iar varful ar fi intesat de atatia oameni incat n-ar mai avea loc nimeni. Apoi, varful ala e doar o muchie, au loc cu greu doi sau trei oameni.

Tot acel om, parca, spunea ca succesul da o aparenta incredere in propriul eu si ceilalti se obisnuiesc atat de tare sa vada acel om avand succes incat isi pierd din interes. Probabil ca din cauza asta sucesul da atat de tare dependenta, caci se comporta ca un drog, da stari de euforie, ne da senzatia de invincibilitate si de supraputere. In realitate toate se suprapun, unele peste altele.

OK, si sa ne intoarcem la oile noastre. Unii functioneaza dupa formule, altii isi fac propriile reguli pe care decid sa le urmeze sau sa le incalce dupa caracter sau bunul plac. Uneori e rau sa fi prea inchistat, alteori e rau sa fi prea maleabil. Si una si alta duc la labilitate, intotdeauna extremele duc acolo.  Si ca sa imi gasesc cu adevarat o scuza as spune ca era timpul sa cad ca sa pot urca.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s