Trairi imature

Nu mai vad dincolo. Inainte reuseam sa vad dincolo de un anumit termen, de un anumit presupus viitor, sa vad faptele intamplandu-se dupa o anumita perioada si sa imi traiesc zilele pana la acel moment. Acum totul e vag, chinuitor de incetosat si de neinteles. Imi aud inima batandu-mi in urechi si incerc sa o fac sa taca. Am stari pe care mi le vreau afara din mine, am dorinti care nu par a fi ale mele… imi doresc sa nu mai simt nimic. Si iar mi se strange stomacul si nu mai stiu cum sa ma linistesc. Toate sunt atat de intense incat obosesc fibra din mine, cea care inca mai functioneaza. Vad chipuri dragi pe care mi le doresc reale si pe care incerc sa le redescopar in toti cei pe care ii intalnesc, am dimineti limpezi si seri amare, am furtuni in mine… pe care le traiesc ca un vas in deriva. Si trag de mine sa mai pot sa suport inca putin ca sa nu treaca totul prea abrupt, caut sa descopar si ceea ce descopar ma intristeaza si ma bucura in acelasi timp. Nimic nu ma sperie, nimic nu ma socheaza. E bine ca iau lucrurile asa cum vin si nu judec atitudini, fapte sau oameni. Nu pot si nu vreau sa judec pe nimeni pentru nimic. Atata timp cat nu exista regrete nu exista nici motive de repros. Si iar neg ca nu ma paste depresia; iar neg ca nu ma chinuie dorul; iar spun ca nu simt ce trebuie; si iar imi doresc sa il simt in mine real, cu tot ce are in el, bun sau rau. Sa ma las dusa de val nu pot, ar insemna sa imi pierd controlul si sa ma las afundata si mai tare. dar parca si lupta asta asidua de a sta cu capul la suprafata oboseste, poate mai mult decat daca m-as lasa dusa de val. Ma mai linistesc cand imi trimit gandurile departe, dar nu stiu cate din ele isi ating destinatia, daca si-or fi atins vreodata destinatia.

Sunt trairi foarte profunde, dar sunt imature, eu sunt imatura. Incerc sa imi dau seama daca ma joc cu mine si constat ca nu. Incerc sa observ daca ceea ce exista acolo, in interior, e o iluzie si realizez ca nu. Dar imi refuz tocmai pentru ca nu sunt bine cu mine, nu ma vad acolo unde mi-as dori sa fiu, nu sunt ceea ce trebuie sa fiu ca sa fie linistea deplina pe care sa o poata simti si sufletul si trupul. Asez totul pe tava si ofer cu zambetul pe buze, cu sinceritate aproape tampa, nu opresc nimic, dar vad ca acela care trebuie sa ia dispare. Iar daca apare doar la chemarea mea inseamna ca eu sunt problema. Si apare, mult prea repede, ca si cum ar fi asteptat sa fie chemat, insa nu vine niciodata de bunavoie. Mi-am zis la un moment dat ca toate aste n-au nici o importanta, dar au o prea mare importanta ca sa fie ignorate. Imi place jocul, chiar mai mult decat e necesar, dar pentru un joc echilibrat e nevoie de reguli si de doua minti care sa fie capabile sa inteleaga de ce se joaca acel joc.

Stiu, imi lipseste experienta. Am evitat sa o capat tocmai pentru ca erau intotdeauna altele mai importante de facut. Plus de asta, experiente profund neplacute au schimbat in mine totul si au intensificat fricile. Si-apoi, nu ma puteam atasa de oricine, era nevoie sa rezoneze cu mine. Frumusetea n-a contat, cum as fi putut cere cand eu nu aveam de oferit asa ceva. N-a contat nici starea materiala pentru ca nici eu nu am avut. Am dorit in schimb, intotdeauna si fara nici o exceptie, inteligenta. Nu ca as fi foarte inteligenta, dar mi-am dorit sa ma stiu egala pentru ca cea din dotare are intotdeauna potential de dezvoltare si o pot dezvolta usor facand lucrurile care imi plac si care imi aduc satisfactie sufleteasca. Sunt o fire geloasa, dar nu din posesivitate, ci din orgoliu. Nu am fost niciodata posesiva si imi doresc libertate ca sa ma pot desfasura in voie asa cum sunt… si sunt, nu gluma! Am prietene care cred ca langa mine trebuie sa se discute folosind un anumit vocabular si o anumita tonalitate. Constat de aici felul limitat in care ma vad ei, dar mai stiu un lucru: pe seama mea se rade, cu mine sau in lipsa mea, uneori si in hohote. Si sunt foarte constienta de asta, dar las lucrurile asa. Nu din comoditate, ci pentru ca nu ma mai afecteaza. Am fost atat de chinuita si de rau tratata incat m-am imunizat. Uneori ma mai trezesc ca ma intreb de ce am trecut pe langa toate, dar stiu deja raspunsul: pentru ca nu sunt completa si nu pot fi completa decat atunci cand voi simti cu adevarat totul, fara oprelisti si fara sa ma sperie nimic in jur, nici chiar corpul meu mult prea batran si chinuit. Nu ma mai ascund, sunt foarte vizibila, cu tot ce am.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s