Din ganduri

Lumina ce-o astept sa creasca

dispare fara urma, e o lasa;

nu-i plina de curaj, ca mine.

Se-ndeparteaza pustiind,

starnind luciri fara senin,

goneste caini, pisici, furnici.

Din calea ei fuge pamantul,

e plina de absurd, sarmana,

nimic in lume nu o-ncurca.

Lumina ce-o visez ezita,

evita sa cutreiere prin lume fericita,

pesemne ii place sa se-nchida-n sine

si ranile sa si le linga.

Dar fercirea ei e doar un gand,

in toate cate sunt nu vede harul

si-si varsa-atunci lucid amarul

golindu-ma de tot ce pot sa fiu.

Lumina ce-o doresc traieste,

e plina de lugubre intelesuri

si de taceri ce-astern grea iarna

peste distante ce despart.

Dar tot o vreau, e-a mea,

mi se cuvine, caci n-am trait de-ajuns

sa pot sa n-o doresc. Mi-e dor de ieri

ce doar in mine creste,

plantat fiind de un alt gand

la fel de iertator ca mine.