Ne uita bunul Dumnezeu printre pietris si valuri
Prea adormiti de sori si prea inganati de luna,
Lasand in urma noastra depozite de spuma
Ce sunt retrase-apoi inspre talazuri.
Pornim iar, mana-n mana, catre apusuri slabe
Ce ne-nconjoara cu a lor tristete fara seaman,
Dorind ca cei ce nu ne simt sa vada-n noi
Un inceput de viata sau un final de lume.
Flori galbene ne stau in cale, parca,
Tot chinuind pietrisul ce din pamant se-nalta
Dorind sa ne razbata singur, sa loveasca
Tot ce in noi se naste si n-ar vrea sa fie.
Prezenti in fiecare clipa, luam calea uitarii,
Rodind in ganduri urari de noapte buna
Si sarutari prea tandre ca sa fie date
Acelora ce-asteapta cu buzele arzande.
Ne vestejim nutrind marete sentimente,
Pierduti de-abis in lumea fara margini,
Cuprinsi de-amari tristeti ce ne-mpresoara
Si visele ni le masoara, in lung si-n lat, cu pasul.
Pe-npotmolim in iarba mult prea-nalta,
Adulmecand miresmele desarte,
Invaluiti de noi, in noi, prin noi,
De-albastre valuri de tagada si durere.
Dar nu e un sfarsit de lume, parca.
E inceputul unei noi iubiri pierdute
De-atatea patimi nerostite inca,
Prea moarte sa poata fi spuse vreodata.
O poezie plina de ritm,care te face sa vrei sa mai citesti in continuare.