Prieteni de pahar 13

… Ma uitam la ea si nu imi venea sa cred cat de indiferenta era la situatia mea.
-Nu ma poti salva, nu tine de tine. Te uiti la mine cu ochii astia goi si nu imi vine sa cred cat de antipatica imi devii. Nu iti mai pasa, asa-i?
-Nu tine de mine salvarea ta, tine de tine. Nu pot face nimic fara acordul tau, iar eu nu ma pot lupta de una singura cu tine. Daca nu iti doresti sa te vindeci, atat cat se poate numi vindecare, pentru ca nu e suta la suta, pierzi, dar nu pot lupta impotriva incapatanarii tale.
Ma uitam la ea si nu mai aveam cuvinte sa ii spun. Imi ridicase un val de pe ochii. Deci eu trebuia sa lupt cu dependenta, nu ea trebuia sa fie cea care ma salveaza. Dar fara ea…
-Nu voi putea fi tot timpul langa tine, am si eu o viata a mea care nu te include. Nu te astepta la miracole si nu poti bate din palme ca sa scapi. Iti trebuie forta sa treci, eu nu te pot ajuta decat moral. M-ai chinuit destul, acum te privesc cu detasare. Poate ca te simti ranit acum, dar vei intelege de ce fac asta. Acum nu imi pot permite sa iti explic despre ce e vorba, insa cand vei depasi momentul critic iti voi povesti ce se intampla cu adevarat.
Ea se intoarse cu spatele si eu am prins-o de mana. Se smuci si iesi pe usa. Imi arunca o ultima privire:
-Vin mai pe seara sa iti aduc ce mai ai nevoie. Nu ai voie cu telefon aici, cred ca stii. Sper ca nu ai vreunul ascuns pe undeva. Si a plecat.
In jurul meu totul era alb, de spital. Patul metalic scartaia cand am vrut sa imi intind oasele. Asteptam o asistenta sa imi spuna ce am de facut mai departe, dar ea se lasa destul de mult asteptata. Speranta ca o voi revedea imi dadea destula putere sa cred ca voi reusi, insa dorinta de alcool putea deveni foarte mare. Deci cu ea trebuia sa ma lupt eu. Nu mai aveam voie sa ma las in voia placerii. Imi puteam face o mie de mustrari, insa nu aveam voie sa renunt. Pentru ca isi dorea sa ma ajute.
Seara ma plimbam pe holurile corpului in care eram internat si am zarit-o. Probabil isi facea curaj sa ma vada, dar nu intelegeam de ce nu intra. M-am apropiat suficient cat sa vad ce se intampla si observat cu stupoare ca femeia rece de la pranz plangea. Un plans aproape isteric, groaznic de dureros, incapabil de inteles de catre un barbat. Dar eu nu mai eram barbat, eram un dependent. O priveam inmarmurit, ca o stana de piatra. Am alergat inapoi in salon ca sa nu stie ca am fost in stare sa vad plansul ei si nu dupa mult timp a aparut si ea. Avea aceleasi haine, deci nu avusese timp sa se schimbe. Ochii ii erau rosii de plans, cearcanele mari ii tradau tristetea, dar privirea ei era taioasa. Se apropie de mine, dura, insa cu fiecare pas se inmuiase atat de mult incat nu stiam cum sa o mangai, ce sa ii spun, cum sa o alin. Imi tinea capul in brate lasandu-ma fara aer, dar asta nu ma deranjase niciodata, asa se manifesta ea protectiv cu mine, si imi saruta crestetul capului. I-am cuprins mijlocul cu mainile si am strans-o cu putere la piept, uitand sa respir.
-Iarta-ma, am fost un dobitoc…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s