Luminile din jur ne umplu ochii
Şi forfota din noi pare eternă
Însă-n urechi aud cum disperarea
Ce strigă, laconic şi lugubru,
Ne umple mintea de dorinţi deşarte.
Şi noi, înveşmântaţi în paie,
Roim asemeni unui roi de viespi,
Ce-şi duc aripile uscate-n rânduri,
Din doi in doi, la pas mărunt,
În zumzet de primejdie şi boală.
Şi nu vedem în jurul nostru lauri,
Copii diformi ce umblă-n vise,
Dorind doar pace, cântec, alinare,
Acelor care soarta le prieşte…
Copii firavi şi plini de miere.
Eu îi cunosc, sunt pretutindeni.
Îi văd în orişice culoare,
În versul alb al unei inimi,
În rima strâmb-a unei linii,
Şi-n căntul vesel, popular.
Ei sunt aici, în noi, de-a pururi.
Ei ne învaţă să fim drepţi,
Cu noi, cu ei, cu orişicare.
Si ne dezmiardă răutatea
Ce o transformă-n dată în simţire.
Iubire să le dăm de-a pururi,
Să fim curaţi şi clari ca marea,
Să le întindem mâna bucuriei
Şi să-i iubim mereu, pe toţi.
Că-n viaţa lor diformă stau drepţi.
Iar noi strâmbi suntem, de ocară,
Meniţi să ştergem paşii asflaltului
Cu fruntea noastră cea plecată,
Dorind mereu să creştem peste poate,
Călcând în drumul nostru tot,
Deşi ne paşte disperarea…
După cuvinte fără rost.
Valentina Vitan 