„- De nu iti place, mori acum!
Viata-ntreaga ai tot plans.
Totul in jur se face scrum
Si viata ta va fi de-ajuns.
Ai sa ramai o buruiana,
Nesigura si neinsemnata,
Vei fi atinsa doar de mana
Si vei lupta sa cresti curata.
Cu alte ierburi nu te puna.
Din tine vor iesi cu mii,
Insa doar partea ta cea buna
Iti va mai creste, va rodi.
Nu meriti sa mai ai viata
Si nici dorinte nu meriti,
Nu ai stiut ca te invata
Singura soarta tot ce simti.
Si nu te-ncrede in iluzii
Si in vise de copii. Aiurea!
Esti prea batran. Cu asa fleacuri
Nu ai sa umpli nici ciuturea.
Si ce mai vrei? Nu-ti e de-ajuns?
Viata trece, timpul trece.
Nimic nu-i vesnic pe pamant,
Doar vantul sur si apa rece. ”
Se duse-ncet, spre alte zari,
La fel de singur ca si mine.
El nu mai plange. Pe carari
Nu are cine sa-l aline.
Si ma trezesc, ca un Abgar,
Ca-s vindecat si, totusi, rece.
Ca un Luceafar de Fevruar
Se tot scoboara, el tot trece.
N-am sa mai plang, atat cat mi-e
Mi-ar fi de-ajuns si nu vreau mult,
Caci cerul gros ca o dimie
Ma inveleste cu-n tumult.
Si lumi pravale peste lume
Cu un ocean de foc si tunet,
Iar mie-mi canta fara nume,
Dar far’ de glas si far’ de sunet.
Si ma apleaca la pamant
Urgia ce dorea sa-nceapa,
Si nu-mi ramase nici un gand
Sa-i dau lumii sa-l imparta.
Si putrezit, si gaunos,
Stam singur, slobozit de mine.
Din trunchiul mare si lemnos
Vor creste vietati, ciorchine.
Si voi renaste intr-o zi,
Asa cum vantul proorocise,
Si voi trai, si voi muri
Prin mii de radacini desprinse.
Valentina Vitan 