“Ce mica-i lumea” – David Lodge

Ma mai apuca si pe mine lecturarea unei carti din cand in cand si daca tot am posibilitatea sa lecturez carti audio e si pacat sa ratez ocazia asta. Ultima carte a fost “Ce mica-i lumea” de David Lodge.

O carte despre mediul universitar, despre eternele “pelerinaje” cu avionul pentru a asista sau pentru a prelege la conferinte, aparent plictisitoare, despre literatura. Personajele sunt erudite, mai mult sau mai putin ciudati, care se cunosc intre ei destul de bine si care sunt condusi de porniri carnale (majoritatea personajelor fac sex sau se gandesc la sex). Autorul incearca sa explice modalitatile de lucru ale universitarilor impletind prelegerile cu experiente de viata. Mi-a placut romanul, insa nu foarte tare. Ce-i drept, l-am citit pentru a afla noi “descoperiri” legate de Joyce la care autorul face foate des referire si pentru a descoperi poeti noi (v-am zis ca, mai nou, ma intereseaza poezia?). Un motiv in plus pentru a le studia operele. Ce ma deranjaza e finalul,patetic de-a dreptul, ca in cartile de duzina.

“Graal-ul” universitarilor este o catedra sponsorizata de UNESCO, o slujba cu un salariu exorbitant, beneficiarul neavand de facut mai nimic in afara de savurarea privilegiilor oferite de post.

Personajul care imi place mult e Persse McGarrigle care aduce intr-un fel cu Leopold Bloom in “Ulise” si cu Stephen Dedalus in “Portret al artistului in tinerete”, cautarile lui sunt asemanatoare cu ale celor doua personaje, la fel ca si intamplarile prin care trece el. Daca ar fi sa facem o legatura a celor trei personaje Persee McGarridge e un Odiseu gata de a fi corupt de catre sirene.

Un fragment care mie mi-a placut:

“…

— Structuralismul ? interveni Dempsey, apropiindu-se cu un pahar de sherry pentru

Angelica, tocmai la timp ca să audă şi el pretextul născocit de Persse şi dornic nevoie
mare să-şi demonstreze competenţa în domeniu. Totul a început cu lingvistica lui
Saussure. Caracterul arbitrar al semnificantului. Limba ca un sistem de diferenţe fără
nici un termen pozitiv.
— Daţi-mi un exemplu, îl opri Persse. Nu pot urmări o demonstraţie fără exemple.
— Păi, să luăm, de pildă, cuvintele cîine şi pisică. Nu există absolut nici un motiv
pentru care combinaţia de foneme c-î-i-n-e trebuie să semnifice neapărat un patruped care face „ham-ham” în loc de „miau-miau”. Între foneme şi sens există o relaţie
pur şi simplu arbitrară şi nu există nici un motiv pentru care vorbitorii limbii engleze
să nu decidă că, începînd cu ziua de mîine, c-î-i-n-e o să însemne „pisică”, iar p-i-s-i-c-
ă „cîine”.
— Asta n-ar încurca animalele ? întrebă Persse.
— Animalele s-ar adapta în timp, ca toată lumea, răspunse Dempsey. O ştiu deoarece acelaşi animal este semnificat de diferite imagini acustice în diferite limbi naturale.
De pildă, „cîine” este chien în franceză, hund în germană, cane în italiană şi aşa mai
departe. „Pisică” este chat, Katze, gatto, în funcţie de zona Pieţei Comune în care sentîmplă să fii la un moment dat. Şi, dac-ar fi să dăm mai mult credit limbii decît propriilor noastre urechi, cîinii englezi latră „uuf uuf”, cei francezi „uah uah”, cei germani
„vau vau”, iar cei italieni „baau baau”.
— Ei, asta-mi aminteşte de jocul ăla cu animale. Îl ştie careva ? se amestecă Philip
Swallow, reîntors în bar cu Morris Zapp, care purta şi el un ecuson la rever. Dempsey… ţi-aduci aminte de Morris, nu?
— Tocmai îi explicam acestui tînăr ce-i ăla structuralismul, zise Dempsey după
schimbul de saluturi. Dar tu niciodată n-ai avut timp de lingvistică, nu-i aşa, Swallow?
— Nu, n-aş putea să mă laud c-am avut. N-am băgat la cap niciodată care vin mai
întîi, morfemele sau fonemele. Şi cînd văd schemele alea de analiză cu copăcei, chiar
că nu mai pricep nimic, se face pustiu în mintea mea.
— Sau şi mai pustiu, i-o întoarse Dempsey în batjocură.
Se lăsă o tăcere penibilă, care fu curmată de Angelica.
— De fapt, spuse ea sfioasă, Jakobson citează gradarea formelor pozitive, comparative şi superlative ale adjectivelor ca pe-o dovadă că limba nu este un sistem complet
arbitrar. De pildă, pustiu, mai pustiu, cel mai pustiu. Cu cît avem mai multe foneme,
cu atît creşte expresivitatea enunţului. Acest lucru este valabil şi în cazul altor limbi
indo-europene, de pildă al latinei: vacuus, vacuior, vacuissimus. Pare să existe o corelaţie iconică între sunet şi sens, care traversează graniţele limbilor naturale.

…”

Advertisements

2 thoughts on ““Ce mica-i lumea” – David Lodge

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s