Atitudine si perceptie

N-am stiut niciodata sa primesc complimente. Lipsa de incredere in ceilalti, ideea ca oricine face complimente trebuie sa aiba un motiv ascuns, faptul ca am vazut mai mult partea goala a paharului au dus la incapacitatea mea de a ma privi ca pe un om intreg. Chiar si acum ma percep ca fiind o parte din omul care puteam sa fiu daca as fi avut (ne)norocul sa fiu un om intreg. Nu stiu cum percep ceilalti oameni faptul ca sunt intregi fizic, dar eu nu ma simt un om cu adevarat intreg. Faptul ca am, din punct de vedere fizic, lucruri in plus si lucruri in minus ma face sa nu accept foarte usor parerile bune ale celorlalti despre mine. Sunt constienta ca am o educatie solida si ca am un caracter usor de placut celor din jur, dar chiar si asa ma simt un om mai putin decat ceilalti.

Sunt oameni care ma complimenteaza destul de des si carora le trec cu vederea acest lucru ca si cum ar fi facut o fapta nu tocmai buna. Ma enervez usor daca insista, atitudine care pare ciudata la prima vedere. Am pierdut multe prietenii din cauza “ciudateniilor” mele, am fost acuzata de multe de-a lungul vremii, dar n-am catadicsit niciodata sa ma schimb. Cei care au ramas sau cei cu care inca tin legatura des au fost cei care au stiut ca ciudateniile mele fac parte din mine, asa ca la ce bun schimbarea. La un moment dat chiar am vrut sa ma schimb, dar am ajuns la concluzia ca schimb doar blana, naravul ramanand la fel. Asa ca m-am tuns si am ramas la fel, chiar avand blanita mai scurta.

Mi-e ciuda ca ca nu sunt altfel, dar sunt si mai constienta ca nu am cum sa fiu altfel. Cred ca mai am drum lung pana la ajunge sa ma accept asa cum sunt. Am facut un pas inainte cand am intrat in contact cu copiii mei de care ma bucur aproape zilnic. Cand ii vad cum se bucura cand ii iau la pupat pe fiecare in parte parca imi creste inima. Cu toate astea pe ei ii vad ca pe niste oameni mai intregi decat mine mai ales pentru ca ei stiu sa se bucure cu adevarat pentru fiecare lucru de care au parte si nu sunt falsi in sentimente. De la ei invat sa ma bucur si eu chiar daca nu ma manifest la fel de zgomotos ca ei. Din pacate capacitatea de a gandi si de a discerne face omul normal sa nu se bucure cu adevarat de ceea ce are.

Concluzia? Tot de la ei am si concluzia. Mai bine eram deficient mintal ca sa nu discern intre bine si rau. Ai mei ar fi stiut sa nu ma certe cand spuneam ceva rau si toti ar fi ras de isprava mea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s