1911

Asa ma bucur ca suntem cu 100 de ani in urma Europei pentru ca inca avem sansa de a fi ceva mai buni decat restul, inca avem sansa sa ne intoarcem la pamant si sa vedem de unde am pornit si unde am ajuns si sa indreptam ce nu e bine in noi.

Toti se vaita de lipsa valorilor dupa care sa ne ghidam, insa nu stiu unde sa caute pentru a le gasi. Week-endul asta a fost unul plin de valori, autentice. M-am incarcat sufleteste si aveam nevoie de asa ceva. In felul asta voi stii ca am puterea sa o iau de la capat cu fruntea sus.

Ca orice week-end care se respecta, al meu a inceput de vineri. Am rugat o prietena buna sa mearga cu mine pana la Namaesti si a mers cu draga inima. M-am incarcat de energia pozitiva a locului si m-am rugat. Nicaieri nu gasesc pace interioara ca acolo si nicaieri nu m-am simtit mai aproape de Dumnezeu ca acolo. De putine ori reusesc sa ma relaxez cu adevarat si sa-mi golesc mintea de toate gandurile, dar acolo reusesc asta sau Dumnezeu face asta pentru mine. Si chiar daca e foarte aproape de lume, locul ala e izolat, de parca nimic rau nu-l atinge. Sau poate ca icoana facatoare de minuni din locul ala face ca totul in jur sa fie pasnic si bun. M-am bucurat enorm sa fiu acolo. M-as fi simtit cu adevarat pierduta daca nu as fi reusit sa ajung acolo.

Sambata era preconizata o nunta in familie, dar nu era sigur care din noi sa mearga. Pana la urma am fost eu. M-am incarcat sufleteste de la oamenii de acolo. Am dansat, dar prea putin. Cel mai mult mi-a placut sa ma uit la oamenii din jur, sa stiu ca se bucura cand ma vad. Si eu m-am bucurat sa-i vad, chiar daca nu-am reusit sa-i vad pe toti. Am fost si la tatal meu la mormant si asta a fost ca un fel de implinire. N-am mai apucat sa ajung acolo de aproape 3 ani si imi simteam sufletul incarcat. Acum m-am eliberat de toate si simt nevoia sa plang de bucurie. De putine ori mi-a fost dat sa ma bucur de ceva si sa simt nevoia sa plang de bucurie. Am simtit tristete cand am vazut oamenii schimbati si locurile parasite. In sufletul meu speram sa fie ca in copilarie. Mi-as fi dorit sa fiu din nou mica si sa-i vad pe toti mari si buni asa cum ii vedeam atunci, sa-mi fie rusine ca intru in vorba cu ei pentru ca eram prea mica si sa-i vad pe toti jucand sarbe si hore de mama focului pana nu-si mai simteau picioarele si eu sa fiu pe langa ei. Mi-a fost dor de ei si inca imi e. Mi-e dor de ei atunci, cand erau toti – sau aproape toti – si se intelegeau, se ajutau intre ei si nu existau certuri. Mi-e dor de ei mai putin bolnavi si mai mult zmei stiind ca pot fi capabili de fapte marete pentru ei si pentru ai loc si muncind pe rupte pana la epuizare.

Da, chiar m-am incarcat sufleteste de tot. Aveam nevoie si aveam si ceva posibilitate, chiar daca nu atat cat as fi dorit. Puteam sa aleg sa nu fac toate astea, dar am ales sa le fac si sa le simt si ma bucur ca am ales. Si da, inca mai am sansa sa ma intorc la pamant si la radacini si sa schimb tot ce nu e bun in mine. Si asta chiar ma face sa ma simt bine.

Advertisements

One thought on “1911

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s