Azi am stat mai mult de vorba despre diferente cu copii mei. Eram curioasa sa vad care e viziunea lor despre handicapul pe care il are fiecare. E drept, intai am venit eu cu un exemplu pe care sora mea mi l-a dat din cei foarte multi copii pe care ii are si cu care face terapie logopedica. Cand unul din copii mei mi-a spus ca si-ar fi dorit sa se nasca cu o deficienta mintala mare decat sa suporte atatea magarii din partea societatii s-a facut sufletul mic. Si iar ma intorc la parintii aia nepasatori care isi tin copii inchisi in casa de la varste fragede si carora le e rusine ca au copii cu handicap. Ce blestem mai mare exista pe lumea asta decat sa te stii copil cu handicap si sa ai parinti incapabili sa iti accepte conditia, care sa te supuna la tot felul de tratamente inumane doar pt ca societatea nu e capabila sa te vada cu ochii buni? Ce pacate a savarsit copilul ala care e tintuit intr-un carucior cu rotile de la o varsta frageda si care ajunge la varsta de 14-15 ani incapabil sa-ti intinda picioarele pt ca nu i s-au dezvoltat tendoanele din cauza ca a stat prea mult in carucior cu genunchii flexati? Sau ce viata poate avea un copil care are o deficienta mintala nu foarte mare care spune despre el ca e prost pt ca asa l-au facut copii de la scoala din cauza nu stie sa scrie, sa citeasca si sa socoteasca la 14 ani? Si astfel ajung la ce a zis copilul meu azi in clasa: “Mai bine ma nasteam cu o deficienta mintala mare, astfel nu imi dadeam seama de ce se intampla in jurul meu si nu mai suportam atata discriminare din partea societatii”. Nu e vina copilului ca s-a nascut asa, iar, de cele mai multe ori, nu e nici vina parintilor, dar e nedrept sa nu li se dea sansa la o viata cat mai apropiata de normal, care sa le permita sa isi poata castiga singuri un venit in limitele capacitatilor lor fizice si mentale si sa le dea sansa integrarii in societate.
Sunt momente in care ma gandesc la cate unul din copii mei si ma apuca plansul cand ma gandesc la suferintele lor, dar sunt mai mult decat fericita cand trec peste limitele impuse de terapeuti. Vad ca se poate si asta ma impinge si pe mine sa cer mai mult decat pot sa dea, dar multe nu stiu nici eu pt ca nu am destula experienta. Abia astept sa pot sa spun ca am cu adevarat destula experienta ca sa stiu ca pot ajuta un copil sa se recupereze. Cu gandul asta ma trezesc in fiecare dimineata si ma bucur cand ajung la ei usoara si cu sufletul deschis.
Valentina Vitan 