Respect

Azi m-am simtit ca in ultimele zile de liceu, cand mai aveam putin si trebuia sa plec. Eram si trista si bucuroasa, vedeam totul cu ochii deschisi si eram mai mult decat atenta la tot ce se intampla in jur. Dar nu despre asta e postul de azi. Azi scriu despre oameni care trebuie respectati pt ceea ce sunt, pt ceea ce fac, pt efortul si lupta lor zilnica si, mai ales, pt reusitele lor. Acestia sunt oamenii care conteaza cu adevarat si langa care ar trebui sa stam cu fruntea plecata. Din pacate ii vedem tot mai rar langa noi.

Acum ceva timp scriam despre diferitele categorii de parinti. Desi spun ca stiu cum e sa fii parinte de copil cu deficienta descopar cu stupoare ca nu stiu. Modelul mamei mele nu a fost de ajuns niciodata pt a intelege cu adevarat prin ce trece un parinte cand isi vede copilul neajutorat si nu stie ce sa-i faca cand el se simte rau. Inteleg, insa, foarte bine cum e sa fii copilul cu deficienta si, asigur pe oricine are indrazneala sa ma contrazica, ca nici o durere nu e mai mare ca cea in care ii ceri parintelui tau sa te apere si sa iti ia durerea iar el sa nu poata sa faca nimic ca sa-ti fie mai bine. Respect parintele care se lupta cu oricine ii spune ca nu se poate mai mult. Azi mi s-a dovedit din plin ca se poate cand unul din copii s-a ridicat de pe scaun si a inceput sa mearga sustinandu-se de scaune, mese si tot ce mai prindea in cale catre sala de kinetoterapie. Imi crescuse sufletul si eram mandra de eforturile kinetoterapeutei de la centru, de eforturile kinetoterapeutei de la gradinita speciala si de munca tuturor celor care s-au luptat ca el sa ajunga in stadiul asta. Indarjirea cu care dorea sa ajunga la sala de kineto era foarte mare. N-a vrut nimeni sa-l ajute fizic, doar ii spuneam sa ridice piciorul mai sus si sa faca pasii mai cu tarie. A ajuns la sala, s-a pus in genunchi, a facut cateva genoflexiuni din genunchi la spalier si s-a intors singur inapoi. Pana atunci facuse scandal ca el vrea la “chinuiala” (asa spun copii salii de kineto) si nu reuseam sa ne inteleem cu el sa faca dupa masa de la 10 jumatate. Efortul de a merge a fost urias; cand s-a intors a mancat cu foarte multa pofta. Mama avea ochii in lacrimi cand a aflat de isprava. Bucurie mai mare n-am vazut decat in ochii mamei cand am luat 10 la licenta si cand am prins post la Valea Mare.

Nu respect parintele care isi vede copilul neajutorat si il mai si umileste pt ca se afla in situatia asta. Se bate cu punmul in pielt ca il ajuta, ca se lupta, ca munceste, dar nu se vad decat urmele jignirlor si batailor pe care le primeste copilul, nu se vede decat propria lui durere egoista in detrimentul durerii reale a propriului copil. E drept, e dificil deacceptat ca acel copil nu va fi niciodata pe picioarele lui, insa e al lui, trebuie sa lupte pt el, sa se chinuie sa iasa ceva bun din el,sa lupte sa treaca peste limita impusa de diagnostic. E si mai drept ca o situatie de genul asta e deprimanta, insa ce-ar fi daca toti parintii s-ar lasa in voia depresiei? Cine ar mai lupta ca sa dea exemplul reusitei, cine ar mai darama bariere?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s