Uneori mă visez alergând pe străzi pustii, pavate cu piatră. Oare ce să însemne? Caut ceva? Nu-mi amintesc să fi căutat ceva vreodată. Întotdeauna am fost pus să aştept, să-mi vină rândul, să stau la cozi interminabile… Bietele mele picioare se plâng şi acum de cât de mult au fost chinuite. Dacă închid ochii văd şi acum cum alerg pe aceleaşi străzi pietruite, uneori alunecând, alteori împiedicându-mă de câte o grămăjoară de nisip în care piciorul mi se afundă… Şi întotdeauna la capătul drumului văd palmieri uriaşi ca nişte baobabi legănându-şi frunzele enorme în bătaia brizei marine. Dacă-mi aduc aminte, n-am fost niciodată la o aşa mare. Nisipul ăla nu seamănă deloc cu nisipul de la Marea Neagră, plaja aceea e îngrijită, soarele se reflectă în nisipul sticlos… Cred că e PARADISUL, dar n-are cum să fie paradisul meu. Eu trebuie să aştept, să-mi vină rândul la dorinţe. Coada până la Dumnezeu e lungă şi-mi ia mult timp să ajung la El. Unii s-au săturat să aştepte şi au plecat în partea cealaltă, cred. M-am bucurat că rândul s-a mai redus, dar tot lung e, uriaş. Treptele până la El… nici n-o să simt când o să le urc. Câte una pe minut e bine, nu? N-am cum să obosesc.
Din când în când se aude o voce de parcă cineva ar vorbi la un megafon. Când coloana se mai strică şi oamenii devin nemultumiţi de atâta aşteptare se aude un „Aşteaptă!” apăsat şi coloana se reface instantaneu. La fel se întâmplă şi când lumea începe să vocifereze. Pesemne Domnului îi trebuie linişte să gândească la păcatele noastre, însă nu se gândeşte că suntem şi noi ca El, plictisiti din cale afară şi supăraţi că dureaza atâta?!
Ştii, uneori visez să zbor până sus, să trec peste rând şi imediat simt că încep să plutesc deasupra, dar mi se face teamă şi revin din nou pe pământ. Alteori visez câ sunt pe marginea unei prăpăstii şi cad în gol. Mi-e teamă de căzături, întotdeauna mi-a fost. Nici iarna n-o suport, tot din cauza asta. Şi bietele mele picioare trebuie să mai reziste.
Aud acum vociferări în mintea mea. E prea multa linişte în jur, toţi stau drepţi înaintea mea… În spate mi-e frică să mă uit. Am ajuns să vorbesc cu mine în gând! Ce-i grav e că am ajuns să îmi şi răspund. Până voi ajunge la El voi fi internat într-un azil pentru nebuni. Sau, poate, e o simplă încercare, o treaptă peste care sunt menit să trec. Mă uit tot înainte şi văd tot ce mă aşteaptă. Şi rândul meu la dorinte îndeplinite e lung şi anevoios. Nu mai am răbdare. Dacă încerc să mă dau într-o parte o să aud iar megafonul sunându-mi în urechi apăsat: „Aşteaptă!” Ce să aştept? M-am săturat să aştept. Aş vrea să fie totul aşa cum îmi doresc, să mă plimb pe sub pamierii uriaşi, să simt nisipul sticlos printre degete, să-mi fie cald, să îmi salte sufletul de fericire… Dar nu există aşa ceva! Câteva momente nu sunt de ajuns pentru nimeni. Şi-apoi o să văd iar in faţa prăpastia, şi iar o să plâng atârnat de un fir de iarbăă. Aş putea să spun că sunt un maniaco-depresiv ca să mă lase să înaintez în rând, dar nu pot. Nu sunt genul care să accepte o astfel de idee. Şi-apoi, mie îmi plac nebunii, dar eu să fiu cel lucid. Să mă lase pe mine să îi conduc, să mă joc cu ei, să-i aranjez… Iar îmi joaca mintea feste.
– Mai e mult? întreb eu cu voce tare pe cei din faţa mea.
– Până unde?
Dar nu văd pe nimeni să întoarcă capul să vadă cine a întrebat. Toţi sunt prea preocupaţi să găsească răspunsuri şi nimeni nu mai e în stare să înţeleagă o întrebare. Şi călătoria asta în care trebuie doar să stau şi să aştept m-a obosit. Aş dormi, dar nu fac altceva decât să stau în picioare. M-aş culca într-un pat mare cu baldachin şi saltea moale, cu cearşafuri albe, care să aibă pânze albe… şi să adie o briză uşoară ca un fulg…
Şi dacă aş dormi ca un cal, în picioare? Oare aş sforăi? Mi-a zis cineva, nu mai ştiu cine, cum că aş râde în somn şi aş chicoti. Pesemne am o viaţa destul de liniştită dacă nu ar trebui să stau la coada asta nesuferită. Pe cuvânt, îmi vine să plec, dar voi rupe rândul şi va trebui să merg din nou la coada grupului. Nu ştiu dacă aş fi în stare sî o iau din nou de la capăt, deşi devin conştient de mine şi de ţelul meu abia când reiau ce nu am dus la bun sfârşit. Ce să-i faci? Mentalitate de om bolnav cu majoritatea ţiglelor de pe casă lipsă. E şi normal, la o coada ca asta nu cred că poate cineva rezista prea mult. Cred că nici comuniştii nu au avut cozi atât de terifiant de lungi ca aceasta, la care mă aflu eu. Ce-i drept, imi spunea mama când eram copil că a existat un accident cu o femeie care a căzut de pe o scară – aştepta la coadăă la pui – şi a murit lovindu-se cu capul de caldarâm. Nimeni n-a vrut să o bage în seamă, ba chiar călcau peste ea ca să ajungă mai repede la uşa cu pui. Mizerii omeneşti! La ce să te aştepţi de la un om care aşteaptă?! Poate să îi moară cineva în faţă sau în spate şi nici că-i va păsa vreodată cu adevărat. Dar eu nu, nu sunt aşa, pe cuvânt. Dau mereu primul ajutor, ajut mereu…
Cred că mi-e cam rău, mă cam dor picioarele, îmi vâjâie capul… Nu mă pot mişca, nu am voie. Nu suport să aud din nou megafonul ţipându-mi în ceafă, în creier… Să mă ajute cineva! Ajutor!!! Nu-mi ocupaţi locul! E al meu! Şi mai aveam atât de puţin…
Valentina Vitan 