Iti scriu din plictiseala si din oboseala. Am obosit sa mai lupt cu stihiile si cu mine ca sa merg mai departe. Nu s-a intamplat nimic, doar ca ma simt epuizata de toti si de mine. Desi ziua a fost de-a dreptul epuizanta am reusit sa gasesc la sfarsitul ei o oaza de bucurie venita dintr-un “demult” atat de pretios pentru mine. Tocmai intrasem intr-un magazin sa-mi cheltui ramasita de bani pe care o mai aveam si ma izbeste de undeva dintr-un radio bine ascuns ochilor mei o voce pe care candva am adorat-o. Mi s-au umplut ochii de lacrimi si am putut sa stau sa ascult dar prima strofa. N-aveam nevoie de mai mult, inima imi batea prea tare ca sa mai pot sta locului. Mi-e dor de “candva”-ul meu in care am putut sa visez cu ochii deschisi la naluci si la cai verzi pe pereti. Eram fericita, n-aveam nevoie de nimic mai mult. Vocea aia pe care am adorat-o si am urat-o in egala masura a disparut odata cu nalucile si visele mele. Oh, Doamne, cat as da sa mai pot visa si iubi ca la varsta aceea frageda. Iti dai seama ce fericita eram atunci? Omul cu cat se maturizeaza mai mult cu atat se pierde pe sine mai tare. Cand m-am uitat la vanzatoare nu stia daca sa ma intrebe ce vreau sau doar sa taca. Mi-a zambit iar eu i-am raspuns, dar n-am cumparat nimic. N-aveam putere sa ma misc din loc cat timp a tinut prima strofa, dar acel minut si acea voce adorata atunci mi-au readus in minte sentimente de copil. Mi-ar fi placut sa mai pot visa inainte sa adorm, simteam ca doar asa pot sa adorm. Era medicamentul meu, uneori era chiar panaceul meu impotriva tuturor nedreptatilor din jurul meu. Ma rupeam de lumea aceea hada si intram cu bratele deschise a imbratisare in lumea mea de vise din care nu ieseam nici chiar atunci cand mergeam pe strada. Din cauza asta multi ani au crezut ai mei ca nu pot fi un om de nadejde. Ei nu stiau ca eu doar ma aparam de ei. Nici acum n-ar avea rost sa afle pentru ca nu e treaba lor. Oricata iubire as avea pentru ei nu ii cred in stare sa inteleaga ceva din mine…