Tot Caragiale, saracul. Ce stie el atat de bine despre noi de ne invata si dupa atatia ani de la moartea lui?
D. ministru de externe a fost alaltăieri victima unui accident destul de neplăcut. D. Al. Lahovary, după o noapte de veghere şi de studii, vine la Senat cu un teanc de note, materialul discursului d-sale în cestiunea comunală pe care şi le aşază pe pupitrul ministerial.
Rîndul ministrului de a lua cuvîntul se apropie. Ministrul vrea să-şi arunce încă o dată privirile pe notele sale, fructul unei nopţi întregi de studii. Dar, Dumnezeule mare ! notele au dispărut.
Caută-n sus, caută-n jos, nimic. Jumătate supărat, jumătate îngrozit, neştiind ce să crează, începe să-ntrebe în dreapta şi-n stînga : nimeni n-a văzut notele. Pe sub pupitru, pe sub bancă — nicăieri ; busola oratorică s-a pierdut !
— E o infamie ! strigă ministrul mînios, trîntind cu mîinile pe pupitru. Asta nu e parlamentar ! asta nu se face !
— Ce e ?… ce e ?… şi un cerc simpatic începe să se strîngă împrejurul ministrului, care spumează de ciudă.
— Mi s-au prăpădit notele ! mi le-a sustras opoziţia desigur ! Asta nu e leal ! N-am dormit o noapte întreagă ca să mi le aranjez, şi poftim ! Domnii din opoziţie mi le sustrag ! Astea sunt farse neomenoase !
În timpul acesta, domnul Urdăreanu ia cuvîntul :
— Eu, domnilor senatori, aş fi avut multe de zis în chestia comunală, dar fiindcă mi s-au prăpădit notele…
— Şi dumitale ? întrerupe ministrul. A! atunci e o sistemă : s-o ştim !
— Dar cine poate să le fi luat ? adaogă ministrul privind fulgerător pe un senator din opoziţie care zîmbeşte în faţă-i şi care-i răspunde dînd din umeri :
— Ştiu eu ?
— D ta, desigur. Fii bun şi dă-mi notele ! nu umbla cu mofturi de-astea. Astea sunt glume puţin parlamentare… În nici un parlament european nu se fac astfel de farse !…
— Dar, domnule ministru, îţi jur ! şi toată lumea începe să rîză.
— Atunci desigur d-ta, zice ministrul cătră un altul.
— Pe onoarea mea !
Asupra acestora, i.p.s. sa mitropolitul, atras de aglomeraţia de dinaintea băncii ministeriale, se apropie cu zîmbetu-i sfînt şi împăciuitor :
— Ce e, taică ?
— Înalt prea sfinţite părinte, mi-au luat notele ; cine ? cine ?
— De ! ştiu eu, taică ? eu am demisionat de acu, nu mai m-amestec în politică.
— A! strigă atunci ministrul văzînd pe Costache uşierul, cunoscut pentru nestrămutatele lui principii liberale. A! infam colectivist ! tu mi le-ai luat ?
Şi se repede roşu ca focul, apucă pe adversarul său de piept şi-ncepe să-l zguduie cu putere :
— Astea vi sunt mijloacele de luptă ? Notele ! Dă-mi notele ! Am lucrat o noapte la ele ; dă-mi-le înapoi că te zdrobesc.
— Să n-am parte de ochii mei, coane Alecule ! Să n-apuc să mai văz pe liberali la putere, dacă le-am văzut măcar !
Ministrul aruncă departe pe Costache şi se-ntoarce bufnind la banca ministerială. Tocmai atunci, iată şi conul Lascarache, prezidentul consiliului, reintră, venind de-afară în bancă.
Ministrul de externe începe să povestească istoria notelor pierdute prezidentului, care-l ascultă distrat jucîndu-se cu un mototol de hîrtie. D. A. Lahovary îşi aruncă ochii la mîinile prezidentului, şi oroare ! ce vede ?
La moment îi smuceşte mototolul şi-l desface cu o mişcare febrilă. Ce era ? Un fragment din faimoasele note, fructul unei nopţi întregi de studiu, un fragment cu care conul Lascar rămăsese în mînă ghemuindu-l şi mototolindu-l din distracţie.
— M-ai nenorocit, coane Lascarache ! exclamă exasperat ministrul de externe. Mi-ai prăpădit notele !
— Îrracan de mine, bre omule ! răspunde prezidentul. Da eu stric ? Mata de ce nu ţi le păstrezi noatele şi le laşi de se tîrîie de colo pînă colo ? Iaca, vezi ! Se-ntîmplă de degrabă pune mîna omul pe orice petică îi iese-nainte ! Amu, potriveşte şi mata discursul cu aiestea care au rămas. De unde să le mai luăm pe celelalte ?
Moftul român, 1893, nr. 9
Advertisements
Hihihi ! Tot Nenea Iancu, săracul, să ne spună cum stă cestiunea…
@Matilda: Pai cine ne stie mai bine daca nu el.