Day: July 7, 2010

Norocul cersetorului

Magazinele sunt intesate cu clienti. Fiind zi de salariu, toti oamenii dau buzna prin magazine. De afara difuzorul montat din doi in doi stalpi de iluminat emite muzica moderna, insa nimeni nu ii da atentie. Intr-unul din magazine, un batran cu hainele ponosite si murdare se indreapta greoi si cam nesigur catre vanzatoarea care se ocupa de unul din clienti.

– Fa fata, da si mie 10 lei.

Vanzatoarea nici nu se uita la el. Aparent rabdator se uita la vanzatoare cum isi serveste clientii. Ca sa-i faca in necaz se aseaza bombanind pe scaunul pe care se aseaza clientii care probeaza pantofi.

– Hai, fa fata, da si mie 10 lei, sa-ti dea Dumnezeu sanatate, sa-ti creasca bine copilasii…

Vanzatoarea nici nu-l baga in seama. Se uita scarbita la el gandind ca trebuie sa schimbe scaunul. Desi batranul cersetor nu statea decat de vreo 5 minute in magazin, vanzatoarea da semne de enervare.

– Haide, fa fata, da si mie 10 lei. Nu plec d-acilea pana nu dai 10 lei.

– Bre, te suport de mult aci. Pleaca ca nu-ti dau. Astia nu e banii mei, e banii patronilor.

– Si nu dai si mie 10 lei?

– Iesi afara sau chem badigarzii. Si aia or sa te bata rau, ai de grija.

Batranul deveni morocanos, si fiindu-i teama de perspectiva nu tocmai frumoasa a lucrurilor, isi mai incearca o data norocul.

– Nu dai, ai?! Nu vrei sa dai? Dar-ar bomba din Kosovo peste tine. Dar-ar bomba peste toti ca nu vrei sa dai si mie 10 lei.

Se indreapta spre usa si iese posomorat. Are ochii injectati, dar stiind ca n-a baut destul isi incearca norocul la alt magazin, si aici fara nici un rezultat. Garbovit de atata bautura si de anii purtati in spate, cersetorul incearca sa mearga drept pe strada ca sa nu dea senzatia ca e beat. Se uita pe jos sa vada daca cineva n-a pierdut bani.

– Of, un pol. Un pol d-as avea as mai bea si eu o rachie. Buna rachia! Una mica, mica de tot. M-as simti si eu bine.

Vede un batran pe o banca. Se aseaza pe aceeasi banca, dar la celalalt capat, lasand impresia ca spatiul dintre ei e cel cuvenit pentru a nu-l deranja prea mult.

– Ce tanar eram. Eram tanar si cantam pa la nunti si pa la cumetrii. Ce petreceri mai dadeam. Stiti, cantam cu vioara. Mai, si faceam niste sarbe da juca’ toti tiganii… Si toata lumea ma lauda. Unul era Ion al Puicii. Cantam da sa rupea pamantu’, nu alta. Si veneau rumanii si imi cerea sa le cant cate un cantec da jale… Mai, si plangea… Dar-ar dracu in ei de rumani. Acu’ nu mai reconoaste niciunu’. N-ai cumva la matale 10 lei? Hai, te rog, da si mie 10 lei.

Batranul, uitandu-se la el cu sila, baga mana in buzunarul de la piept si ii da 1 leu.

– Uite, bre’, ia d-aici si lasa-ma in pace. Sa nu-i bei ca te bate Dumnezeu.

– Cam putin. Multumesc, nene, sa-ti dea Dumnezeu sanatate la toti copilasii si la toti nepotii.

Cersetorul se indeparteaza de batran si leganandu-se se indreapta catre barul din apropiere. Se aseaza pe unul din scaunele de la tejghea si asteapta posomorat ca fata sa-i dea putina atentie.

– Da, fa, sa beau.

– Nu-ti dau nene. Pleaca d-aici.

Fata de la tejghea se uita neincrezatoare la el.

– Uite, fa, am bani. Ce, banii mei nu e buni?

Cersetorul scoate banii din buzunarul pantalonilor si ii arata fetei.

– Du-te, nene, d-aici. Nu-ti dau sa bei. Esti beat deja. Uf! Mirosi a pisat. Pleaca, bre’ d-aici, ca nu-ti dau sa bei. N-ai matale fata de barul asta. Nu-ti ajunge banii aia nici pentru o cinzeaca. Daca vrei apa de la robinet de banii aia da-i incoace. Altceva n-am ce sa-ti dau.

Batranul, suparat peste putinta de tupeul fetei pleaca injurand in sinea lui. Simtindu-se mai treaz si mai in putere, strabate intersectia de-a dreptul facand soferii sa-l tituie si sa-l injure. Scapat cu bine din calea masinilor se indreapta cu pasi mari si desi catre buticul din colt.

– Hai, bre nea Ioane, da cand te-astept eu. Hai sa bem un paharel sa ne mai descretim fruntile. Florico, da-i o juma’ lu‘ domnu’ ca e cu mine.

– Sa traiesti nea Gogele, ca bine mi-ai rasarit in cale. Cine mai e ca dumneata, omenos si cinstit? Sa ne traiesti, nea Gogele, sa ne traiesti.

Cei doi cersetori inchina din sticle de plastic de jumatate de litru in cinstea aducerilor aminte.

– Atat mai am, nene. Am ramas singur cuc. Femeia mi-a murit, copiii nu sa uita niciunu’ la mine…

– Nu esti singur, nene Ioane. Nu suntem noi? Ce, acuma esti singur? Da-o-ncolo da singuratate si da suparare. O viata avem.

Cei doi trag cu nesat din sticlele lor. Nea Gogel, leganandu-se pe bordura de ciment se rezeama de nea Ion ca sa isi redreseze pozitia. Nea Ion, simtindu-se impins, cade.

– Ce faci, bre? Era sa vars sticla jos. Da o mana sa ma ridic. Florico, mai umple, fa, astea ca sa mai bem.

– Nu mai am. Acasa cu voi.

– Ce esti, fa, asa da catranita? N-am platit? Ti-a platit omu’, nu? Adu’ sa bem, sa ne racorim, sa mai uitam da necazuri.

– Nene Gogele, nu va mai dau nimica. Ati bautara dastul, va ajunge pa ziua da azi. La mine in magazin nu e cantina ca sa va dau pa gratis. Hai, acasa la voi ca pun baiatu’ asta sa va dea niste suturi in fund…

– Ho, fa, ho! incearca nea Ion s-o linisteasca. Nu ti-am facut paguba si nu dai falement din cauza noastra. Hai, mai da acilisea in sticla de banii astia niste rachie si taca-ti fleanca aia blestemata.

Nea Ion isi scoate banii din buzunarul rupt al pantalonilor, ii pune pe tejghea si ii arata sticla goala.

– Uite, hai ca pun. Da’ nu mai mult da un leu. Eu nu dau pa gratis ca nu am muncitara digiaba ca sa fac copii mari si sa-i tin pa la scoli. Daca era sa dau pa gratis acu’ ma manca lupii da saraca ce eram. Totu’ sa plateste, bre, ce stiti matale?

by Categories: pseudoliteratura 7 Comments

Nu-i asa ca prea seamana cu situatia din ziua de azi din Parlament?

Tot Caragiale, saracul. Ce stie el atat de bine despre noi de ne invata si dupa atatia ani de la moartea lui?

ACCIDENT PARLAMENTAR

D. ministru de externe a fost alaltăieri victima unui accident destul de neplăcut. D. Al. Lahovary, după o noapte de veghere şi de studii, vine la Senat cu un teanc de note, materialul discursului d-sale în cestiunea comunală pe care şi le aşază pe pupitrul ministerial.
Rîndul ministrului de a lua cuvîntul se apropie. Ministrul vrea să-şi arunce încă o dată privirile pe notele sale, fructul unei nopţi întregi de studii. Dar, Dumnezeule mare ! notele au dispărut.
Caută-n sus, caută-n jos, nimic. Jumătate supărat, jumătate îngrozit, neştiind ce să crează, începe să-ntrebe în dreapta şi-n stînga : nimeni n-a văzut notele. Pe sub pupitru, pe sub bancă — nicăieri ; busola oratorică s-a pierdut !
— E o infamie ! strigă ministrul mînios, trîntind cu mîinile pe pupitru. Asta nu e parlamentar ! asta nu se face !
— Ce e ?… ce e ?… şi un cerc simpatic începe să se strîngă împrejurul ministrului, care spumează de ciudă.
— Mi s-au prăpădit notele ! mi le-a sustras opoziţia desigur ! Asta nu e leal ! N-am dormit o noapte întreagă ca să mi le aranjez, şi poftim ! Domnii din opoziţie mi le sustrag ! Astea sunt farse neomenoase !
În timpul acesta, domnul Urdăreanu ia cuvîntul :
— Eu, domnilor senatori, aş fi avut multe de zis în chestia comunală, dar fiindcă mi s-au prăpădit notele…
— Şi dumitale ? întrerupe ministrul. A! atunci e o sistemă : s-o ştim !
— Dar cine poate să le fi luat ? adaogă ministrul privind fulgerător pe un senator din opoziţie care zîmbeşte în faţă-i şi care-i răspunde dînd din umeri :
— Ştiu eu ?
— D ta, desigur. Fii bun şi dă-mi notele ! nu umbla cu mofturi de-astea. Astea sunt glume puţin parlamentare… În nici un parlament european nu se fac astfel de farse !…
— Dar, domnule ministru, îţi jur ! şi toată lumea începe să rîză.
— Atunci desigur d-ta, zice ministrul cătră un altul.
— Pe onoarea mea !
Asupra acestora, i.p.s. sa mitropolitul, atras de aglomeraţia de dinaintea băncii ministeriale, se apropie cu zîmbetu-i sfînt şi împăciuitor :
— Ce e, taică ?
— Înalt prea sfinţite părinte, mi-au luat notele ; cine ? cine ?
— De ! ştiu eu, taică ? eu am demisionat de acu, nu mai m-amestec în politică.
— A! strigă atunci ministrul văzînd pe Costache uşierul, cunoscut pentru nestrămutatele lui principii liberale. A! infam colectivist ! tu mi le-ai luat ?
Şi se repede roşu ca focul, apucă pe adversarul său de piept şi-ncepe să-l zguduie cu putere :
— Astea vi sunt mijloacele de luptă ? Notele ! Dă-mi notele ! Am lucrat o noapte la ele ; dă-mi-le înapoi că te zdrobesc.
— Să n-am parte de ochii mei, coane Alecule ! Să n-apuc să mai văz pe liberali la putere, dacă le-am văzut măcar !
Ministrul aruncă departe pe Costache şi se-ntoarce bufnind la banca ministerială. Tocmai atunci, iată şi conul Lascarache, prezidentul consiliului, reintră, venind de-afară în bancă.
Ministrul de externe începe să povestească istoria notelor pierdute prezidentului, care-l ascultă distrat jucîndu-se cu un mototol de hîrtie. D. A. Lahovary îşi aruncă ochii la mîinile prezidentului, şi oroare ! ce vede ?
La moment îi smuceşte mototolul şi-l desface cu o mişcare febrilă. Ce era ? Un fragment din faimoasele note, fructul unei nopţi întregi de studiu, un fragment cu care conul Lascar rămăsese în mînă ghemuindu-l şi mototolindu-l din distracţie.
— M-ai nenorocit, coane Lascarache ! exclamă exasperat ministrul de externe. Mi-ai prăpădit notele !
— Îrracan de mine, bre omule ! răspunde prezidentul. Da eu stric ? Mata de ce nu ţi le păstrezi noatele şi le laşi de se tîrîie de colo pînă colo ? Iaca, vezi ! Se-ntîmplă de degrabă pune mîna omul pe orice petică îi iese-nainte ! Amu, potriveşte şi mata discursul cu aiestea care au rămas. De unde să le mai luăm pe celelalte ?

Moftul român, 1893, nr. 9
by Categories: Caragiale 3 Comments