Utopia din mine

Sunt unul din acei oameni care si-ar fi dorit sa n-aiba parinti sau rude. M-as fi multumit sa duc viata chinuitoare a unui copil de la casa de copii, poate ca n-as fi avut parte de intamplari atat de ingrozitoare. Ai mei au fost intotdeauna chinuitori cu ei insisi, se chinuiau pe ei ca sa simta ca traiesc. Ce nu inteleg eu e de ce trebuia sa le duc eu pe toate in spate. Nu eu am cerut sa ma nasc, dar daca m-am nascut as fi vrut o altfel de viata, macar. Insa, dupa cum se stie, viata nu ne-o facem noi. Sa desfiintam cu totul liberul arbitru? Nu, hai sa-i mai dam o sansa. Toate s-au intamplat din vina mea. Dar eu n-am nici o vina, totusi. Sau poate am?

M-am nascut intr-o familie ca oricare alta. Ambii parinti, mama si tata, duceau un trai… linistit inainte sa apar eu. Poate ca aici e vina mea. Eu, eroarea! Oare cati dintre noi nu sunt asa, niste simple erori? Bineinteles, toti ne dorim sa fi fost fructul iubirii dintre ei doi. De-a dreptul classic! Da, contrar aparentelor, am fost fructul iubirii lor. Insa oamenii se schimba. Asa s-au schimbat si ei. Certuri si batai, el – ei, ea – lui, el – mie, ea – mie, eu nimanui. Eram prea mica si prea inconstienta sa pot riposta. Sustin din nou ca n-am cerut sa ma nasc, deci nu e vina mea. Cum pot sa cred ca sunt vinovata ca m-am nascut? Parintii nu i-am cerut eu. Poate ca Dumnezeu a cerut sa ma invete o lectie „lejera” despre ce inseamna sa traiesti, sa-ti muti oasele de colo – colo, sa faci umbra pamantului si tu sa nu stii care ti-e scopul in viata. E greu sa realizezi ca le strici traiul linistit cu aparitia ta, ca ii incurci putin, ca ii faci sa gandeasca pentru trei persoane in loc de doua. Eram, fara voia lor, a treia roata de la caruta. Cam temperamentala, ce-i drept. Mostenire genetica de la amandoi. Probabil ca ar fi trebuit sa iau defectele de la alte rude.

Ce-i drept, am trait departe de ei mult timp. Uneori si uitam cum arata, ii auzeam la telefon si ii vedeam in vacante. De-ajuns, nu? Uite-asa m-am invatat cu drumul. Faceam pe an mai mult de o mie de kilometri ca sa-i vad si ca sa ma intorc de unde am plecat. Si intotdeauna aveam un sentiment de implinire cand plecam. Prima zi era nemaipomenita. Imi vedeam prietenii si colegii, mai primeam bani de acasa cand aveau cum sa-mi trimita, mancam mancarea luata de acasa intr-o saptamana daca aveam norocul sa nu se strice prea repede si dormeam in paturi de metal cu saltea subtire si arcuri scartaitoare. Ma intorceam de pe o parte pe alta si stiam ca nu o sa trezesc pe nimeni. Ajunsesem sa dorm si in cel mai mare vacarm. Putea sa cada bombe, eu dormeam. Nu-mi pasa prea mult de ceilalti decat daca ma legam sufleteste de ei. Bine, nu de toti, dar de unii din ei m-am legat. Nu sunt aici, cu mine, dar in ziua in care e voie sa primesc telefoane nu uita niciunul sa ma sune. Si ei sunt intr-un fel de inchisori-surogate ca si mine. Le spun surogate pentru ca fiecare isi are inchisoarea lui fizica sau psihica din care mai iese sa vada cum straluceste soarele si sa simta raceala picaturilor de ploaie. Nu stam mult afara pentru ca ne e teama de noi insine si de cum ne vad ceilalti. Sunt unii care traiesc in inchisori ale uitarii – adica ei vor sa uite cine sunt. Nu imi plac oamenii astia pentru ca ajungi sa intelegi ca nu sunt ei cei cu care vorbesti, au personalitati care le ascund adevaratele lor personalitati. Cand sa ii cunosti se inchid in cochilia lor si stau acolo pana ii uita Dumnezeu sau ei Il uita pe El. N-am inteles de ce nu sunt in stare sa isi accepte propria viata. E adevarat ca nici eu nu-mi accept propria viata. De ce as face-o? O simpla greseala poate fi data uitarii, insa nu o poti sterge cu buretele. Iti ramane in creier si o scoti la iveala cand lucrurile nu-ti par a fi tocmai favorabile tie. Asa sum eu, o greseala ramasa intr-un creier al divinitatii, dar sper sa nu fiu una regretabila. Inca mai sper sa nu fiu chiar eroarea suprema, „pacientul numarul zero”, cel de la care pornesc toate erorile supreme care sa-i duca la pieire pe cei care nu sunt in stare sa traiasca.

Inchisoarea mea e una personala, v-ati dat seama. Am construit-o cand am patit… cand mi-am dat seama de lumea cruda in care traim. Violenta e lumea asta, nu vi se pare? Cine suntem noi sa fim asa de violenti? Credeam ca omul e deasupra animalului, ca instinctele primare au disparut si ca noi am evoluat corespunzator planului divin urmand poruncile lui. Dar nu suntem noi atat de inteligenti incat sa facem ce ne e dictat. La ce ar mai folosi personalitatile daca nu am incalca regulile? N-am mai fi noi insine daca n-am face asta. Ne calcam in picioare pentru intaietate, ne subjugam, ne decimam, ne dominam fara drept de apel. La drept vorbind, noi suntem mai inchisi decat am vrea sa credem. Ca unii au geamuri din cristal si altii ziare in loc de geamuri, asta depinde de cat de mult ne respectam pe noi. Si nu ne respectam, stiti bine. Nu suntem nici in stare sa ne analizam faptele cu obiectivitate pentru ca totul se invarte in jurul propriului nostru egoism. Dar nu ne pasa, n-avem noi nimic de-a face cu restul.

M-au intrebat multi de ce nu plec din inchisoare. De fiecare data le raspund ca n-am unde sa ma duc, nu sunt in stare sa fac sacrificiul suprem, adica sa ma parasesc pe mine ca sa pot iesi din inchisoare. N-am nici un venit asa ca nu pot sta cu chirie in alta parte. Mai bine sa va zic adevarul. Nu stau intr-o inchisoare, stau intr-o casa de adulti, o casa asemanatoare caselor de copii, centre in care adultii sunt parasiti pentru ca nu le mai trebuiesc altora. O viata intreaga am fost utila, acum e timpul sa nu mai fiu. Am stat si pe post de stergator la usa, si pe post de oglinda… Era tare amuzant pe post de oglinda. Toata lumea se oglindea in mine, dar pe mine nu ma vedeau. Nu-mi vedeau contururile, nu-mi vedeau peretele in care eram pusa, doar se oglindeau in mine, se aranjau putin, mai faceau cateodata parada modei prin fata mea si apoi plecau la treburile lor. De spart le era teama sa ma sparga ca nu cumva sa aiba parte de cei sapte ani de ghinion. Amuzant, nu? Si ce mai radeam cand se intampla sa nmu se vada in mine. Ma stergeau, dar tot ajungeau sa se vada, intr-un final. Mi se facea mila de ei si ii lasam sa se oglindeasca in mine, ca doar asta mi-era rostul, nu? Acum am ramas in amarata asta de casa de adulti unde-mi primesc hrana zilnica, cam fada, ce-i drept, si am parte de distractie, ma uit la TV, ma mai joc de-a amestecatul cu alti adulti ca mine – ne amestecam casele intre noi in asa fel incat sa ne ghicim care si in ce casa suntem – ma autoeduc si ma autostimulez empatic cu alte vietuitoare care nu sunt oameni…

Utopia din mine isi striga uneori nevoile. Atunci trebuie sa o ascult si sa ies din mine ca sa vad ce vrea. Uneori o las sa vorbeasca in nestire. Ma fac ca o inteleg, desi eu nu pricep o iota din ce spune. Vorbeste pe limba mea, normal, altfel n-as sti ca ma cheama, dar nu o inteleg. Nici nu-mi dau silinta, ce-i drept. N-are rost, nu cred ca spune ceva atat de interesant incat sa fie luat in seama. Si apoi ma infund in mine din nou. Probabil ca mi-e teama sa nu ma pierd la fel cum m-am pierdut de familia mea. Nu era o familie de care ar fi trebuit sa imi pese, dar eu eram acolo, oglinda. Nu eram mereu in stare sa ma readun, dar puteam intotdeauna sa ma comformez stilului acesta nebunesc de viata. Uneori tipam de disperare crezand ca e cineva in stare sa ma auda tipand. Nu le ceream sa ma si inteleaga, ar fi fost prea mult pentru ei. Apoi mi-a trecut nevoia sa tip si am construit casa asta de adulti in care locuiesc eu si cu alte reflectii ale mele, idei neimpartasite. Daca se mai trezeste cineva sa ma intrebe ce e cu mine nu mai sunt in stare sa raspund. M-au neglijat prea tare ca sa mai simt dorinta de a stii ca le pasa.

Gata, am palavragit prea mult azi. Maine e o noua zi si poate imi va veni dorul de aer curat fara sa simt praful din mine. Tare mult m-am prafuit.

Advertisements

4 thoughts on “Utopia din mine

  1. mirko June 9, 2010 / 2:59 pm

    ar da bine pt. o scriitura daca n-as sti ca o parte din tot ce-am citit e adevarat. ramine, cred, sa stabilesti tu cit de mare e acea parte, fiinca, inca ,mai poti !

  2. valive June 9, 2010 / 3:07 pm

    @Mirko: Eu stiu ca tu stii ce stii si e bine ca stii ce stii, dar hai sa-i lasam pe ei sa-si imagineze ce e adevarat si ce nu, da?

  3. Lilick June 9, 2010 / 6:30 pm

    Eu ma tot gandesc demult. Dar nu m-am prins inca. 🙂 Continua…

  4. valive June 9, 2010 / 6:47 pm

    @Lilick: Nu te prinde ca mi-e teama ca nu te poti tine. Mai bine iti spun eu cate ceva candva.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s