Interzis/Interzisă

Ea despre el

– Uneori mă apucă un dor nebun să plec în căutarea lui… Dar nu o fac. Mereu îmi caut scuze să nu ies din casă, din oraş, din judeţ, din ţară… Şi el îşi găsea scuze ca să nu plece, „scuze masculne” le spunea el. Nu, din ţară n-am de ce să ies. Nici din judeţ sau din oraş. De ce aş ieşi?! Stă doar la câteva străzi depărtare de mine. Şi numai gândul ăsta mă face să mă înfior. Mi-ar plăcea un RomPol ca să-l dea în urmărire generală pe oraş, să îl caute, să-l urmărească şi să-mi vină apoi la uşă să-mi spună pe unde umblă, cu cine şi cât stă. Acum e singur, aşa cum mi-am dorit să îl ştiu întotdeauna. Ce egoistă am fost! Îmi venea să turbez când îl ştiam cu toate femeiuştile de mână sau în pat. Numai eu lipseam de acolo. Cred că întotdeauna mi-am dorit să ştiu ce vede el la toate acele fetiţe căutătoare de senzaţii tari în patul lui. Un număr pe tricou, asta cred ca aş fi fost. Mi-a fost teamă să nu fiu una din ele. Mi-a fost întotdeauna teamă de asta. Ceva special… da, ceva special aş fi vrut să existe ţntre noi, sexual vorbind. Ne ştim de aproape 25 de ani. Îţi închipui? Stăteam în aceeaşi bancă în clasa I. Nici acum nu-mi vine să cred cum banca aia ne-a legat pe viaţă. Parcă mi-ar fi fost frică să nu-mi pierd reperul după care să mă ghidez, şi el era reperul meu. În toţi anii ăştia am stat departe unul de altul vreo 5 ani, dar ne vedeam în vacanţe. Excursii cu prietenii… N-am lipsit niciodată, şi numai împreună eram. La munte, la mare, la Londra, la Sidney, împreună tot timpul. Toţi se aşteptau la ceva serios, dar n-am vrut. Ţineam cu dinţii de prietenia noastră. Niciodată nu l-am văzut ca pe un om matur. El a rămas acelaşi puştan teribilist. Nici eu n-am crescut în ochii lui, ştiu bine. Am rămas aceeaşi băieţoaică gata să-i bată „frăţeşte” pe spate pe băieţii care aveau nevoie de încurajare. Când am devenit feminină parcă a deschis ochii pentru prima dată. Mi-era jenă şi mi-era şi bine, toate într-o singură clipă. N-aveam ochii decât pentru el, iar el mă vedea pe mine parcă pentru prima dată. Din ziua aceea lucrurile au luat o întorsătură fizică, ne simţim unul pe altul şi ne devorăm sufletele, dar niciunul nu e gata să capituleze. Am acţionat aşa de teamă de a nu fi dezamăgiti unul de altul. A fost ceva de comun acord. Când eram plecaţi în excursii noi doi aveam camera noastră cu două paturi. Stăteam nopţil nedormiţi ca să ne simţim unul pe celălalt, ne jucam cu noi şi vroiam să vedem care face primul pas către celălalt. Niciunul nu îndrăznea. Eram şi dezamagiţi de noi, dar şi bucuroşi că ne-am trezit prieteni din nou, fără scuze deşarte dimineaţa, fără chinurile conştiinţelor noastre încărcate. Răsuflam uşuraţi, dar şi oftam în acelaşi timp. La drept vorbind, eu oftam mai mult decât respiram uşurată. Timpul nu e pierdut să începem ceva al nostru, dar parcă ne-am obişnuit să ne jucăm unul cu altul. Când s-a căsătorit am plâns ca nebuna trei zile, apoi am mers la nuntă. Ne-am distrat ca niciodată înainte. A fost prima dată când am acceptat femeia din viaţa lui. Eram chiar prietena ei bună. Şi acum am rămas prietene. Ne sunăm de zilele noastre de naştere. Ciudat e că nu ne-am simţit niciodată rivale. Eu eram „cealaltă”, dar avea atât de mare încredere în mine că nu i-a fost teamă că o să-l fac s-o înşele. Cănd a aflat că a fost înşelată a ştiut că n-am fost eu. Ea a venit la mine şi s-a plâns. Îmi povestea prin ce-i trecuse sufletul şi eu stăteam fără să-i spun nimic, doar o ascultam. Nu l-am condamnat niciodată, nu era treaba mea să fac asta. Nici acum nu-l condamn, ştiu ca a fost doar ceva de moment. Sufletul meu nu l-a condamnat pentru nimic. Spre deosebire de celelalte femei ale lui, ştiu că în sufletul lui eu mi-am avut întotdeauna partea mea, era constantă şi mi-era destinată mie. N-am vrut mai mult. De cele mai multe ori mergeam la el fără să mă cheme şi îl găseam plângând. Ne imbrăţişam şi atât. Nu era nevoie de mai mult, era doar momentul care dispărea aproape imediat. Unul din noi avea grijă de asta mereu. Apoi se ridica, îşi ştergea lacrimile şi ieşeam în oraş la o pizza sau să rătăcim aiurea cu maşina, fără o ţintă clară. Ne trezeam la mare fără să ne dăm seama pe ce drumuri mergem, ne cazam la un hotel al cărui nume îl uitam, luam întotdeauna o cameă cu două paturi pentru două sau trei zile şi apoi ne întorceam. Nu făceam nimic rău, doar colindam coclaurile ţării, râdeam mult, dormeam în maşină sau mâncam când simţeam că ne e prea tare foame ca să mai putem continua. Atunci slăbeam văzând cu ochii. Atunci ştiam să ne bucurăm de noi. Când s-a însurat am încetat tot. A fost ceva ce a trebuit să învăţăm din mers. Ajunsese să-mi fie ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. M-am bucurat cu faptul că am gândit întotdeauna înainte să acţionez sau să simt. E greu să vrei să fii parte din viaţa unui om de care ţi-e teamă să te atingi. Frica dezamăgirii e mai mult decăt aş suporta şi cu siguranţă n-aş suporta asta din partea lui. Aş trece peste orice dezamăgire, dar nu şi peste dezamăgirea lui. O singură data am avut momentul nostru. Era de ziua mea şi-mi aducea flori multe, ca de fiecare dată. Ştiam că va veni cu flori, însă niciodată nu erau aceleaşi ca şi data trezută. Era un fel de surpriză de-a lui ca să-mi arate cât mă preţuieşte. M-a găsit singură în casă, aproape plângând că nu e cu mine. Când i-am deschis uşa eram bucuroasă, dar se vedea că plânsesem. Am avut un fel de petrecere în doi vreo jumătate de oră. Dansam fără muzică. Nu ma lăsase să pun muzică. Eram obosiţi, dar tot vroiam să dansăm. Ne-am îmbrăţişat… Am fi continuat dacă n-ar fi sunat cineva la uşă. De atunci n-au mai fost momente, şi chiar dacă ar mai fi fost le-am fi ocolit. Ne place să visăm unul la altul. Ne avem unul pe altul, dar ne e teamă să recunoaştem. În el am încredere deplină, însă lângă el n-aş avea certitudinea fericirii depline. Nu poate nimeni să-mi spună că va fi bine cu siguranţă, că ne-am putea plictisi unul de altul imediat tocmai pentru că nu ne ridicăm la nivelul aşteptărilor celuilalt. Îl iubesc, dar nu-l văd lângă mine. E ca un tablou de Matisse care mă umple de bucurie, dar pe care nu-l voi avea niciodată. Bucuria pe care o am în faţa tabloului e doar o fericire de moment. A doua oară când îl voi mai avea in faţă va disparea toată acea emotie de inceput şi va rămâne doar o amintire frumoasă. Nu vreau ca el să fie o bucurie frumoasă şi trecută, vreau sa fie o bucurie permanentă. De asta nu vreau să fie al meu. Mă mulţumesc cu ce avem acum.

El despre ea

– Aşa sunt eu, la fel ca ea. Poate că o sa ne săturăm de situaţia asta. De fapt, eu m-am săturat la un moment dat de tot ce simt pentru ea şi m-am însurat, dar a revenit şi de asta m-am trezit divorţat. Cred că îmi place să trăiesc în incertitudine. Mi-e teamă să mă apropii de ea, teamă de dezamăgiri, de tristeţile ei, de mine mi-e teamă. Nu ştiu cum se face, dar cănd am nevoie de ea apare din neant, aproape instantaneu. Parcă vine chemată de gândurile mele nerostite. Nu-mi vorbeşte, stă lângă mine, mă îmbrăţişează şi totul dispare. Ea e singura certitudine în viaţa mea. N-am incredere în nimeni aşa cum am încredere în ea. E de ajuns să spună „Vino!” şi ajung imediat la ea fără să cer explicaţii. Însă mi-e teamă de ea, de ce simte pentru mine, de ce simt eu pentru ea… E ca o fată prea tănără şi prea pură ca să fie întinată. Mi-e teamă de viaţa cu ea. E ciudat, dar când eram tânăr n-aş fi vrut să am cu ea nici un fel de relaţie fizică. Femeile din viaţa mea nu erau ca ea, erau frivole şi uşor de băgat în pat. Toate acele femei îmi satisfăceau corpul, însă ea îmi satisfăcea mintea. Am fost despărţiţi cinci ani, ani în care fiecare a încercat să-şi croiască un drum în viaţă. Ne vedeam în vacanţe, plecam de nebuni cu maşina fără să avem o ţintă, ne trezeam la munte prin Moldova şi închiriam câte o cameră cu două paturi la cine ştie ce cabană ca să schiem, plecam în Grecia sau Turcia şi ne plimbam pe plajă, vedeam apusul sau răsăritul de mână, ne zâmbeam, apoi simţeam teama noastră de mai mult şi ne speriam. Ne despărţeam pentru o jumătate de zi ca apoi să ne întâlnim în cameră unde discutam tot felul de bazaconii. Acele momente dispăreau, şi chiar dacă nu dispăreau, nu avea rost să le discutăm. La sfârşitul celor cinci ani am ajuns să ne întoarcem tot aici şi să tânjim unul după altul. Mintea ei e bariera mea, corpul meu e bariera ei. Suntem ca doi fraţi gata oricând să ajungem la incest dacă unul din nou n-ar avea minte mai multă ca celălalt. I-am dat un ultimatum, însă când să se apropie termenul limită mi-am găsit o nouă iubire. Avea răspunsul pregătit şi eu eram cu alta. A durut-o mult, dar a înţeles că nu se poate. Înainte de ziua căsătoriei n-am vazut-o câteva zile, însă la nuntă am observat cât de bucuroasă e. S-a oferit să ne boteze copilul, dar n-a avut şansa să facă asta. Cu timpul, ele două au devenit prietene bune. Iniţial am crezut că ele două plănuiesc cine ştie ce răzbunare împotriva mea, însă m-am înşelat când ea a depus divorţ. Mă bucur să ştiu că sunt amice şi se înţeleg bine. Se pare că a înţeles că n-o voi iubi niciodată cu adevarat şi cred că a înţeles şi motivul. N-o condamn că n-a mai vrut să stea lângă mine. Nu mi-a fost greu să mă obişnuiesc fără ea. E greu să realizezi că persoana lângă care ai stat un timp nu-ţi lipseşte, ca şi cum n-ar fi fost niciodată prezent. Îmi amintesc că într-o zi fosta mea soţie a vrut să mă facă gelos, dar n-a reuşit. Nu mi-a păsat de nimic, nu mi-a păsat de ea ca să mai fiu şi gelos. În schimb, mă gândeam tot timpul la prietena mea, ea era tot ce vroiam, tot ce am vrut mereu. Însă nu vreau să mi-o fac amantă. Dupa căsătorie mi-am zis că nu mai vreau să fiu însurat. Mi-e prea greu să renunţ la mine acum, parcă ar fi prea repede, parcă aş vrea să fiu eu cu mine, să mă înduplec pe mine că viaţa alături de ea nu e tocmai ce vreau… şi asta pentru că nu vreau să mă mai însor. Îşi imaginează cineva cât de ciudat sună? Să renunţ la viaţă şi la iubirea mea doar pentru că nu mai vreau să mă însor?! Ne lipseşte curajul de a fi împreună. Da, cred că asta ne lipşeste. Şi dorinţa de a schimba starea de fapt de acum în altceva care să ne rămână pentru totdeauna. Decizia ei cântâreşte cel mai mult. Dorinţa ei e cea mai importantă. Finalitatea jocului stă în mâinile ei, la fel şi eliberarea de îndoială în ceea ce mă priveşte. Îi e teamă că nu va fi o relaţie de durată. La drept vorbind, nici eu nu sunt sigur că ar putea dura. Nesiguranţa noastră ne strică viitorul. Ha! Ha! Ha! Uneori mă întreb ce fel de viitor poate fi lăsat în voia noastră, a indecişilor. Dumnezeu ne-a dat o pacoste pe cap: să ne facem singuri viitorul, să ne stricăm vieţile ca să avem după ce plânge când nu ne vom duce năzuiţele la îndeplinire. Tânjim atât unul după altul că ne e teamă să nu fim dezamăgiţi dacă acceptăm să fim împreună! Să fie iubirea asta doar o închipuire a noastră? Pare că ne comportăm stupid, cam prea stupid pentru nişte adulţi cu pretenţii de oameni maturi. Şi, totuşi, asta e povestea noastră. Una cu iz romantic. Una care merită spusă fetiţelor înainte de culcare şi înfrumuseţată cu prinţi şi zâne, spiriduşi, dragoni şi babe-cloanţe. E povestea noastră, aşa cum minţile noastre au făurit-o. Suntem noi, cei reali, temători, singuri şi însinguraţi, disperaţi, dar suntem reali. Ce ţine de interiorul nostru, de sentimentele noastre cele mai profunde, e al nostru şi nu merită spus nimănui.

Advertisements

10 thoughts on “Interzis/Interzisă

  1. Radu March 31, 2010 / 3:12 pm

    Uau! M-au prins chestiile astea doua. Exista si o continuare? Tare as vrea s-o citesc :).

  2. valive March 31, 2010 / 3:58 pm

    @Radu: Da, exista cate o continuare la fiecare din texte. Sper sa iasa ceva din asta. vreau sa particip la un concurs.

  3. Geocer April 1, 2010 / 3:37 pm

    Bafta la concurs !

  4. valive April 1, 2010 / 3:45 pm

    @George: Sa intri diseara sa-mi faci galerie.

  5. Geocer April 1, 2010 / 6:08 pm

    La ora aia eu ma culc, ca dimineata ma trezesc devreme ca sa ma duc la munca sa produc pentru binele patriei !

  6. valive April 1, 2010 / 6:28 pm

    @George: Mi-am adus aminte de o faza dintr-un desen animat cu Johnny Bravo legata de meseria ta. Cica l-au angajat la o firma de baterii pe post de controlor de calitate (adica era conectat la o sursa de curent si de cate ori baga bateria era curentat). Cam asta se petrece si pe la tine, pt binele tarii, nu? 😀

  7. Geocer April 2, 2010 / 8:58 am

    Nu, la mine se fabrica elemente de conectare (terminale) pentru diverse componente electrice si electronice.

  8. valive April 2, 2010 / 1:03 pm

    #George: Eu stiu asta, iti spuneam doar ce mi-am amintit.

  9. Predescu Ciprian April 6, 2010 / 1:44 am

    superb!….no comment!…sint sigur k puse cap la cap,…va iesi ceva deosebit!…ceva asemanator,k impact emotional,am citit q ani in urma;se numea,”Corabia de piatra”…
    mult succes la concurs!sint sigur k vei cistiga!

  10. valive April 7, 2010 / 11:10 pm

    @Ciprian: Nu e deloc superb, e mai mult decat slab, si asta n-am spus-oeu ci altii care se pricep. Muncesc acum la un text. Sa vedem ce iese.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s