Salvarea (continuare) “Family matters”

Cristina bătu în uşa camerei lui Andrei. Încerca să îşi dea seama ce face ascultând la uşă, dar nu se auzea nici un zgomot. Bătu mai tare, dar nici un răspuns. Încercă să deschida uşa, strigă, dar nu răspundea nimeni. Era încuiat pe dinăuntru. Forţă clanţa ca o isterică ţipând in continuare să deschida, imaginându-şi fratele în nişte ipostaze nu tocmai plăcute.

– Andrei, deschide odată! Andrei, deschide, n-auzi?!

Somnoros, Andrei se ridică leneş din pat si descuie uşa. O intâmpina un miros greu, de stătut.

– Ce vrei? Mi-e somn, n-am dormit toată noaptea. De ce trebuie să mă trezească toată lumea când dorm?

Uimită de dezordinea din cameră, se aplecă sa adune câteva haine murdare cu gândul să înlăture din calea ei mizeria, dar se lăsă păgubaşă.

– Ce vreau? M-am săturat de tine şi de toanele tale. Mama plânge ca nebuna că nu mai ştie ce să-i facă băiatului ei să iasă din starea in care se afla, eu muncesc ca un robot să-ţi dau ţie bani să ieşi pe unde ieşi.

– Îţi vrei banii înapoi? Uite-ţi banii. N-am cheltuit nimic din toti câţi mi-ai dat. Şi nu e treaba ta pe unde ies, cu cine şi dacă cheltuiesc bani pe ceva. N-am bani, nu cletui. E simplu, nu?

Andrei ridică furios salteaua şi de sub ea scoase un teanc mare de bani. Între bancnote erau bucăţele de hârtie pe care erau scrise data şi ora la care luase banii.

– Uite-i, i-ai pe toţi. N-am avut niciodată nevoie de ei. Nu mă poate nimeni ajuta, dar v-am cerut bani pentru ca aveam nevoie de atenţie din partea voastră. Nici de asta nu mai am parte acum.

– Atenţie? Nu meriţi atenţie. M-am săturat de tine, vreau viaţa mea. Nu sunt obligată să te mai suport. Te-am ajutat c’nd a fost nevoie, acum nu se mai poate. Te joci cu minţile noastre, ale tuturor. Nu faci decât să ne întorci unii împotriva celorlalţi cu starea ta, îi bagi mamei prostii în cap despre mine, tata e aşa cum e… N-am nevoie de familia asta în care oamenii îşi bat joc de mine.

Lua teancul de bani si vru sa iasă, dar Andrei o opri. Era atât de furioasă că aproape îl pălmui. El opuse rezistentă şi îi bară calea. Vroia s-o facă să-l asculte, aşa de mult vroia să fie ascultat că aproape se cocoşă la nivelul feţei ei ca să-i vadă ochii.

– Ştii tu ce e aia familie? Uite, asta e familia! Nenorociţii aştia de oameni care suntem, noi, formăm o familie. Una care ar trebui să fie unită la bine, dar mai ales la greu. Spui că ţi-am mancat viata ajutându-mă să ies din starea în care sunt. Oare ştii tu cum e să ajungi o legumă din omul care erai? Nu ştii, tu ai avut parte de toate pentru că ţie îţi merge mintea. Mie nu-mi mai merge, e goală.

Îşi dădu cu pumnul în cap ca să-i sublinieze imposibilitatea de a gândi. Starea de nervozitate creştea în el atât de mult încât ochii i se măreau în orbite şi lacrimile îi curgeau mari pe obraji.

– Crezi ca dacă ţi-am încurcat legăturile cu prostul ăla de Cosmin ţi-am făcut vreun rău? Ai văzut cât de rău se purtau ai lui cu tine. Ai văzut cât de intelectuali se dădeau în faţa unei provinciale ca tine? Si de câte ori ai fost călcată în picioare doar pentru că lor nu le plăcea mutra ta si faptul ca nu erai bucureşteancă? Ai tras de el pentru că ai avut senzatia ca ţi-e bine lângă el, că ai şansa să fii fericită. Ai uitat cât de rău te purtai la telefon când erai cu el? Parcă erai de pe altă lume, familia asta a ta nu mai conta. Eşti în stare să calci pe cadavre dacă ai putea, ca să te vezi realizată. Şi cănd eşti dezamagită vii tot aici şi te plângi la toata lumea ce rău îţi e ţie şi căt de răi pot fi oamenii cu tine. Ai văzut cât de greu s-a lăsat înduplecat să plece de lângă ai lui ca să poată veni la noi. A stat o seară şi o noapte cu noi şi a fugit mâncând pământul. Şi acum vii la mine şi îmi reproşezi mie că ţi-am măncat viaţa? Cu ce drept? Alţii îţi mănâncă via’a, nu eu.

– Tot din cauza ta a plecat atunci, pentru c[ te-ai trezit să te cerţi cu tata şi s-a speriat, îi replică Cristina foarte nervoasă.

– Da? Serios? La ei nu se cearta nimeni niciodată, presupun. Nu se ceartă că îl tratează ca pe un sclav baborniţa aia bătrînă, fudulă şi îngâmfată. De câte ori ţi-am spus să gândeşti? De căte ori? Ţi-ai luat banii. Acum ieşi de aici până nu mă enervez şi mai tare.

Cristina tăcea uimită de reacţia lui şi se îndreptă spre uşă. Când ea ieşi, Andrei trânti uşa după ea şi o încuie din nou pe dinăuntru. Respiraţia îi era greoaie, ochii plini de lacrimi şi simţea oboseala pătrunzându-i adânc în creier. Pentru prima dată observa dezordinea din cameră, dar nu se apucă să facă curat. Se aşeză din nou în pat şi vorbi ca pentru el.

– Numai nevoia de bani îi mişca pe oameni, nicidecum nevoia de a cunoaşte. Cât mai mulţi bani, asta e tot ce fericeşte omul din ziua de azi. E doar o iluzie. Viaţa nu constă doar în a avea, trebuie să şi gândesşti.

Aşezat pe spate, vizibil liniştit, se uita acum în tavan şi număra petele lăsate de muşte şi ţânţari.

– E doar o iluzie…

Advertisements

One thought on “Salvarea (continuare) “Family matters”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s