Jerome K Jerome

Revenind la călătoria de acum, nu s-a petrecut nimic deosebit: am vâslit cu putere până nu departe de insula Monkey, unde ne-am oprit ca să prân­zim. Am început cu frip­tură rece de vacă, dar am descoperit că uitasem să lu­ăm muştar. Nu cred că înainte sau după aceea am simţit vreo­dată atât de mult lipsa muştarului! În general nu mă prea omor după muştar şi îl întrebu­inţez foarte rar, dar atunci aş fi fost în stare să-l plătesc cu universuri.

Nu ştiu câte universuri sunt în cosmos, dar omul care în clipa aceea mi-ar fi adus o linguriţă cu muştar le-ar fi pri­mit pe toate din partea mea. Aşa sunt eu, nu mai ţin cont de nimic când vreau un lucru şi nu pot să-l capăt.

Şi Harris declară că ar da soarele de pe cer pentru o linguriţă cu muştar. Grozavă afacere ar fi făcut cel care ar fi trecut pe-acolo cu un borcan cu muştar — zău, i-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap, pentru tot restul vieţii!

Şi totuşi! Sunt sigur că nici Harris şi nici eu n-am mai fi încheiat târgul după ce-am fi căpătat muştarul. Facem oferte din acestea extravagante în mo­mente de tulburare sufletească, dar desigur că atunci când stăm să ne gândim, ne dăm seama cât de nepotrivite sunt în raport cu valoarea lucrului râvnit. Am auzit odată pe un om care urca un munte în Elveţia spunând că ar da orice pentru o halbă cu bere, iar când a dat de o cabană mică, în care se găsea bere, a făcut un tărăboi nemaipomenit pentru că i-au pus la soco­teală cinci franci sticla cu bere Bass. Omul a declarat că e un abuz scandalos şi s-a grăbit să informeze despre asta ziarul Times.

Din pricina absenţei muştarului, o umbră de melan­colie a pus stăpânire pe barcă. Am mâncat friptura în tăcere. Existenţa ni se părea goală şi neinte­resantă. Ne gândeam la zilele fericite ale copilăriei şi am oftat. Totuşi, parcă ne-am mai înveselit când a apărut torta cu mere, iar când George a scos din fundul coşului o conservă cu ananas dând-o de-a dura prin barcă, am simţit că în definitiv şi la urma urmei viaţa merită să fie trăită.

Toţi trei suntem înnebuniţi după ananas. Ne-am uitat la poza de pe cutie şi ne-am gândit la suc. Ne-am zâmbit unul altuia şi Harris a pregătit o lingu­ră.

Am căutat apoi cheia de deschis conserve. Am răs­colit tot coşul. Am sco­tocit prin valize, am ridicat scândurile de pe fundul bărcii. Am scos toate lu­crurile pe mal şi le-am scuturat, dar cheia de conserve ia-o de unde nu-i! Har­ris a încercat atunci să desfacă cutia cu briceagul, dar a rupt lama şi s-a tăiat adânc, iar George a căutat să facă acelaşi lucru cu foarfecă, dar foarfecă a zburat şi n-a lipsit mult să-l orbească. În timp ce-şi pansau rănile, eu am încercat să găuresc cutia cu vârful căngii, dar cangea a alunecat şi m-a zvâr­lit între barcă şi mal, în şaizeci de centimetri de apă mocirloasă, în timp ce cutia mi-a scăpat din mână, nevătă­mată, dar a spart o ceaşcă de ceai.

Ne-au apucat năbădăile pe toţi. Am dus conserva pe mal, Harris a plecat pe câmp în căutarea unei pietre ascuţite, iar eu m-am întors în barcă şi am luat catargul. George ţinea conserva, Harris ţinea piatra cu partea ascuţită spre cutie, iar eu am apucat catargul cu nădejde, l-am ridicat cât de sus am putut, mi-am adunat toate puterile şi am izbit cu sete.

Pălăria de paie a lui George i-a salvat viaţa în ziua aceea. O mai păstrea­ză şi acum (mai bine zis, păstrează ce-a mai rămas din ea) şi în serile lungi de iarnă, când se aprind pipele şi prietenii povestesc câte una gogonată despre primejdiile prin care au trecut cândva, George o ia din cui, o trece din mână în mână şi înfricoşătoarea poveste e luată de la început, cu înflorituri noi de fiecare dată.

Harris a scăpat numai cu o simplă rană. După isprava asta, am luat eu singur cutia şi am ciocănit-o cu catargul până n-am mai putut — eram zdro­bit şi fizic şi moral. Apoi a trecut Harris la rând.

Am bătut-o noi doi până când am turtit-o de-a binelea, am redus-o la cub, i-am dat toate formele geometrice cunoscute, dar nu am izbutit s-o gău­rim. Acum trebuia George să-şi încerce norocul. S-a dus întins la cutie, a ciocănit-o şi a judecat-o, până când cutia a luat o formă atât de stranie, atât de hidoasă, atât de nepământeană în sluţe­nia ei respingătoare, încât omul s-a speriat şi a aruncat catar­gul cât colo. Ne-am aşezat apoi toţi trei în jurul ei, pe iarbă, şi am contemplat-o.

Într-un loc al cutiei se formase o îndoitură care aducea a rânjet ome­nesc. N-am mai putut răbda şi ocara asta. Harris s-a năpustit asupra ei, a agitat-o în aer şi a azvârlit-o hăt departe, în mijlocul apei, iar în timp ce cutia se ducea la fund, noi o huiduiam şi o împroşcam cu blesteme. Apoi ne-am urcat în barcă şi am vâslit de zor, ca să ne înde­părtăm cât mai repede de lo­cul acela blestemat. Nu ne-am oprit până când n-am ajuns la Maidenhead

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s