ANIA (rîzlnd): Ii mulţumesc trecătorului că a speriat-o pe Varia. Acum sîntem singuri.
TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul şi se ţine toată ziua de noi. Cu mintea ei strimtă, ea nu poate înţelege că noi sîntem mai presus de dragoste, că năzuim să ne ridicăm peste tot ce e meschin şi trecător, peste tot ceea ce ne împiedică să fim liberi şi fericiţi. Iată adevăratul înţeles şi ţelul vieţii noastre înainte! Nimic nu ne va opri să ne urmăm calea spre steaua ce străluceşte aprinsă în depărtare. Inainte deci, să nu rămîneţi în urmă, prieteni!
ANIA (bătind din palme): Ce frumos vorbeşti! (Pauză.) Ce minunat e azi aici!
TROFIMOV: Da, vremea e frumoasă.
ANIA: Ce-ai făcut din mine, Petea? Simt că nu mai ţin la livada de vişini ca pînă acum! Cît mi-era de dragă înainte! Mi se părea că pe pămînt nu-i alt loc mai frumos ca livada noastră.
TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pămîntul e mare şi frumos şi are multe locuri minunate. (Pauză.) Gîndeşte-te numai, Ania, că bunicul dumitale, străbunicul şi toţi strămoşii dumitale au fost boieri, stăpîni peste robi, peste suflete vii. Nu simţi cum sufletele astea te privesc din fiecare vişin din livadă, din fiecare frunză, din fiecare trunchi? Nu le-auzi glasurile? Aţi fost stăpîni peste suflete vii şi asta v-a stricat într-atît pe toţi, toţi care au trăit înainte şi care trăiesc şi acum, încît nici mama dumitale, nici dumneata, nici unchiul dumitale nu băgaţi de seamă că trăiţi pe datorie, pe spinarea altora, pe socoteala acelora pe care nici nu-i lăsaţi măcar să vă intre în casă! Noi am rămas în urmă cu cel puţin două sute de ani, nu am făcut încă nimic, nu avem încă un gînd limpede despre trecutul nostru. Noi filozofăm doar, ne plîngem de plictiseală şi bem vodcă. Vezi, e atît de limpede că pentru a începe să trăieşti cu adevărat trebuie mai întîi să-ţi răscumperi trecutul, să isprăveşti cu el! Şi nu poţi să-l răscumperi decît prin suferinţă, printr-o muncă uriaşă şi neîntreruptă, înţelege asta, Ania!
ANIA: Casa în care trăim nu mai e de mult a noastră şi eu am să plec din ea, îţi dau cuvîntul meu!
TROFIMOV: Dacă ai cheile casei, aruncă-le în fîntînă şi pleacă. Fii liberă ca vîntul!
ANIA (entuziasmată): Cîtă dreptate ai!
TROFIMOV: Crede-mă, Ania, crede-mă! N-am încă treizeci de ani, sînt tînăr, sînt încă student, dar am îndurat atîtea! Cum vine iarna, sînt flămînd, bolnav, neliniştit, sărac, ca un cerşetor. Şi pe-unde nu m-a mînat soarta? Unde n-am fost! Şi totuşi, întotdeauna, zi şi noapte, în fiecare clipă, sufletul meu a fost plin de presimţiri nelămurite. Eu presimt fericirea, Ania, o văd de pe acum… ANIA (visătoare): Răsare luna.
(Se aude Epihodov cintînd din chitară acelaşi cîntec trist. Răsare luna. Undeva, langă plopi, Varia o caută pe Ania şi-o strigă: „Ania, unde eşti?”)
TROFIMOV: Da. Răsare luna. (Pauză.) Iată fericirea! Uite-o, vine, se apropie tot mai mult, tot mai mult, îi aud paşii. Şi chiar dacă noi n-o vom vedea, n-o vom cunoaşte, n-are nici o importanţă… Vor vedea-o alţii! /Glasul Variei: „Ania, unde eşti?”
TROFIMOV: Iar Varia! (Supărat.) E revoltător!
ANIA: Ce să-i faci? Haidem la rîu. Acolo e bine!
TROFIMOV: Să mergem!
Valentina Vitan 