Acest blog a fost creat pt a ajuta cultura, cea pe care o stiu eu si pe care o pretuiesc atat, sa fie raspandita sau, macar, sa nasca idei in mintile celor care intra aici. Asa deci, rataciti printre atatea muzici si cuvinte scrise, oarecum fara rost, se reintoarce la originile crearii sale.
ESTRAGON (neliniştit): Şi noi?
VLADIMIR: Poftim?
ESTRAGON: Am zis, şi noi?
VLADIMIR: Nu înţeleg.
ESTRAGON: Care e rolul nostru în toate astea?
VLADIMIR: Rolul nostru?
ESTRAGON: Nu te pripi.
VLADIMIR: Rolul nostru? Cel care cere.
ESTRAGON: Pînă acolo am ajuns?
VLADIMIR: Domnul are vreo reclamaţie de făcut?
ESTRAGON: Nu mai avem drepturi?
Rîsul lui Vladimir, pe care şi-l întrerupe brusc ca mai înainte. Acelaşi joc, minus zîmbetul.
VLADIMIR.: M-ai face să rîd, dacă aş avea nevoie.
ESTRAGON: Le-am pierdut?
VLADIMIR (răspicat): Le-am dat pe nimic.
Tăcere. Rămîn neclintiţi, cu braţele atîrnate, cu capul în piept, cu genunchii frînţi.
ESTRAGON (slab): Nu sîntem legaţi? (Scurtă pauză.) Ai?
VLADIMIR (ridicînd mîna): Ascultă! Ascultă amîndoi înţepeniţi grotesc.
ESTRAGON: Nu aud nimic.
VLADIMIR: Ssst! (Ascultă amândoi. Estragon îşi pierde echilibrul, e cît pe-aci să cadă. Se agaţă de braţul lui
Vladimir, care se clatină. Ascultă amîndoi, înghesuiţi unul în altul, ochi în ochi.) Nici eu.
Oftat de uşurare. Destindere. Se depărtează unul de altul.
ESTRAGON: Mi-ai făcut frică.
VLADIMIR: Am crezut că e el.
ESTRAGON: Cine?
VLADIMIR: Godot.
ESTRAGON: Ph! Vîntul prin trestii.
VLADIMIR: Aş fi jurat că sînt strigăte.
ESTRAGON: Şi de ce ar fi strigat el?
VLADIMIR: După cal.
Tăcere.
ESTRAGON: Să ne cărăm.
VLADIMIR: Unde? (Scurtă pauză.) Poate că în seara asta o să ne culcăm la el, la căldurică, la loc uscat, cu burta plină, pe paie. Merită să aşteptăm. Nu?
ESTRAGON: Nu toată noaptea.
VLADIMIR: E încă ziuă.
Tăcere.
