Work in Progress

Imi amintesc cand imi spunea mama ca viata adevarata incepe odata cu inflorirea teilor, ca nimic altceva nu mai conteaza decat acele flori micute si mireasma lor. Bineinteles ca mama, in seninatatea ei, nu isi imagina ca ar putea iubi si altceva decat florile de tei. Probabil ca inca isi mai amintea de tata care ii daruise o crenguta de tei cand a cerut-o de sotie. Cat de frumos e sa iubesti sincer, dar din pacate toate isi au un capat. A venit militia si ni l-a luat, lasand-o pe mama cu mine inca nenascuta si cu un gol in suflet. Cred ca si-ar fi dorit sa ies baiat pt ca imi spunea mereu ca baietii fac toate lucrurile mai bine decat o fata. Nu stia cat de mahnita eram de toate cate imi spunea, dar eu eram mica si credeam ca toate mamele vor baieti. Ma obisnuisem atat cu modul ei de a ma trata incat nici nu o mai bagam in seama. Uneori aveam zile intregi in care nu vorbeam incat parca si uitam de existenta ei, si poate, ea de existenta mea, dar cand o auzeam chemandu-ma cu voce aproape stinsa ca sa ma asez langa ea cand ii era prea dor de el, ma cuprindea un dor nespus de ea si simteam ca nimic nu mai exista decat ea, in acel moment, cu durerea ei, si eu, stand langa ea si incercand sa ii amintesc de toate cate imi povestise despre vremurile bune, despre tata si toata familia.

Eram un copil de vreo 15 ani. Revolutia m-a prins singura pe strazi, hoinarind printre cladirile cu geamuri sparte, aratand ca dupa un bombardament. Ici si colo pete de sange pe caldaram, palcuri de oameni stransi pentru a aduce schimbarea, scandand insistent “Jos Ceausescu!” si eu, incercand sa nu intru intre ei de teama sa nu ma bruscheze. Da, eram singura pe strada. Mama murise de 3 zile. Nu mai stiam pe nimeni care sa ma protejeze. Familia de care imi vorbise atat mama disparuse odata cu ea. Ma mahnea ca nimeni nu era in stare sa ma ia si sa ma tina cu el. Aveam 15 ani, aveam nevoie de un om matur care sa aiba grija de mine, si tosusi nu exista nimeni care sa faca asta. Caram dupa mine o sacosa de rafie verde in care aveam o rochita rosie de stamba si niste ciorapei rupti pe care mi daduse mama de ziua mea cu doi ani in urma. Mi-era frig, eram singura si mi-era foame. Ce poate sa faca un copil pe strazi in plina iarna, fara nici un sprijin de la nimeni? Stateam cu mama intr-un camin de nefamilisti. Dupa ce au ingropat-o nu ma puteam duce inapoi pentru ca locul in care statusem era dat acum altcuiva. As fi vrut sa ma adapostesc, insa nu gaseam nimic care sa imi ofere macar putina caldura. Era aproape noapte si simteam ca daca nu gasesc un loc ca sa ma adapostesc o sa ma impuste careva. In Gara de Nord era vanzoleala multa, oameni cu pancarde si steaguri veneau la Bucuresti ca sa demonstreze pentru libertate, copii care furau din gentile oamenilor prea preocupati de libertate ca sa fie atenti, tineri impartind manifeste anti-comunism si facand semnul victoriei entuziasmati ca au participat la scrierea istoriei in felul lor anonim…