Se pare ca m-au apucat frustrarile de-a binelea. Toate probleme de care am parte in ultimul timp sunt prea mult de indurat pt o biata viata trecatoare, insa ma gandesc ca omul mai are mult pana sa se infunde cu adevarat. Scrasnind din dinti mergi mai departe, dezonorat, calcat in picioare, ironizat… dar mergi mai departe.
E greu sa traiesti cu nesiguranta zilei de maine. Iar cand mai si vezi indolenta tuturora in jurul tau iti ies peri albi cu foarte mult inainte de vreme. Atatea bariere, atata suficienta, atata nerusinare cata vezi pe fata oamenilor care conduc amarata asta de tara si tot ce vezi in jur scarbesc cred ca si un copil in fasa. Ne-am obisnuit sa trecem cu fetele scarbite de tot ce avem parte si sa tacem din gura. Avem dreptul constitutional sa traim cat de cat bine (Basescule, te-as injura daca nu mi-ai face atat de multa greata) si sa realizam macar jumatate din viitorul copiilor nostrii, dar sunt atatea lucruri de care te lovesti ca-ti vine sa pui mainile in cap si sa te duci noua mii de ani, undeva unde sa nu ai parte de asa ceva. Nesiguranta faptului ca nu vei avea parte de asa ceva si in alta parte te face totusi sa te opresti si sa te gandesti ca poate, totusi, din greseala, din neatentie, se va indrepta ceva. Stii bine ca nu e asa, dar totusi continui sa speri. Mama ei de speranta nu moare inaintea nici unui alt sentiment, si tot speranta te face sa te afunzi si mai tare in mocirla in care te afli.
E greu sa realizezi ca nu ai ce face pt a te ajuta sa iesi la liman pt ca vin altii si te afunda si mai tare, si te afunda si mai vartos, ca sa fie ei siguri ca nu vei mai iesi niciodata cu adevarat de acolo. Oh, groaznica situatie. Cand te gandesti ca nimic nu e cum trebuie ti se face parul maciuca si iti vine sa urlii si sa tipi, sa sfasii cu dintii tot ce-ti sta in cale, dar cand iti amintesti ca esti doar un om care are limitele lui, te faci mic, mic de tot, si din cale-afara de frustrat.
Pe cuvantul meu, cred ca in nebunia asta de lume in care traim (nu doar Romania poate fi o nebunie) cred ca ai nevoie de o doza cat mai mare de medicamente ca sa supravietuiesti, sau, si mai frumos, de o camera cu peretii tapisati, undeva intr-un ospiciu. Ce norocos e Vadim cu medicamentele lui.
Valentina Vitan 