Intins pe podea asa cum stau acum astept sa apara intunericul. Vreau sa-mi fie frica, sa simt cum ma furnica pielea pe mine de teama de intuneric. Imi aduc aminte de cand eram copil si dormeam cu becul aprins in camera de teama sa nu ma prinda de picioare monstrii de sub pat. Si acum mi-e teama de ei. Credeam eu ca daca ma fac om mare o sa scap de teama de monstrii de sub pat, dar nu e asa. Pe masura ce inbatranesc creste si mai mult teama de ei. Sau poate e teama de mine insami, de monstrii din mine… niciodata nu-i deosebesc. Sunt atat de asemanatori ca nici nu stiu care e unul si care e altul. Mi-aduc aminte ca odata ca mi-era teama sa deschid usa de la sifonier. Stiam eu ca e ceva acolo, il auzisem, ragea, facea zgomote ciudate si eu eram acolo inlemnit de frica si nu puteam deschide usa sifonierului. Imi amintesc ca era si o oglinda montata acolo si de fiecare data cand deschideam usa vedeam monstrul cel urat si tipam.
Hai sa spunem ca acum sunt mai mult curios decat fricos. In definitiv ce mi-ar putea face un monstru? Nu m-ar putea manca pt ca e doar imaginatia mea proprie. Uite, asta trebuie eu sa accept, faptul ca toate sunt doar in imaginatia mea. Insa chiar si in aceasta certitudine exista un sambure de indoiala. Sunt sau nu toate in imaginatia mea? Ma intreb daca pot sa-i ating, daca le pot vorbi, daca imi vor raspunde. Parca as fi un copil care tocmai a descoperit ET-ul si acum se joaca cu el. Mai ramane sa ma imprietenesc cu el… Sa ma imprietenesc cu mine. Ce idee! Dar nu mi-am fost dusman. Sau mi-am fost?! Inca mai sunt? Da, sunt nesigur. Toata vanzoleala din jurul meu ma face sa ma indoiesc de mine, de capacitatile mele… sau poate ca asa sunt eu dintotdeauna.
Imi vine sa cant. “You’re the voice… Make a noise… We’re not gonna live with fear…” Cantec de ridicat moralul, insa nu si pe al meu. “We have the chance to turn the pages over…” Chiar sunt in stare? In definitiv, nimeni nu e in stare s-o ia de la capat cu adevarat. E doar o ionchipuire omeneasca ca poate scapa de ce lasa in urma, insa de trecut nu scapa nimeni. Te urmareste pas cu pas, celula cu celula, gand cu gand. E in tine, face parte din tine, traieste in tine… e peste tot. Ramane in urma noastra atunci cand nu vom mai fi si se estompeaza odata cu trecerea timpului, insa din moment ce esti in viata exista cel putin un om care isi aduce aminte de trecutul tau: tu. Daca ai noroc de un Alzheimer atunci vor exista mai mult in jurul tau care vor incerca sa iti aduca aminte franturi schimonosite si mutilate de ei insisi, bucati din trcutul tau. Vezi? El exista, el ramane mereu ceva, acolo, ca reactie a actiunilor tale…
O, tu, filosofule! Ma-nclin in fata vederilor tale artistice. Acum e timpul sa ma retrag cu monstrii mei in bezna.
Valentina Vitan 