de Florina Zamfir
Intr-io zi, din mila pentru oameni,
Dumnezeu a aruncat pe pamant iubirea,
o fata balaie, cu pleoapele plecate
si mainile mereu ridicate in rugaciune.
Biata copila, ai calatorit in lume
secole la rand, cautand un suflet
in care sa te odihnesti.
Ai intalnit odata, undeva, dorinta.
Te-a siluit decenii-ntregi,
vrajita de pletele tale lungi.
Ai plans, ai strigat,
dar n-ai putut-o indupleca.
Intr-o zi de vara te-ai intalnit cu nepasarea.
Te-a lasat multe anotimpuri intr-un loc intunecat,
sa-nduri vanturi, ploi sau soare arzator,
cu trupul zguduit de suspine.
Asa te-a gasit dispretul,
un tanar inalt, cu priviri otelite.
Si te-a jignit, si te-a scuipat,
rupand bucati din demnitatea ta,
pana ai intalnit ura.
O! Cat te-a mai palmuit!
Te-a tarat in noroi, te-a gonit si te-a chemat,
intr-un joc demonic.
Ai cerut indurare in genunchi,
ai maturat tarana cu fruntea alba
si-ai indurat cruzimi si sudalmi.
Dar intr-o zi ai batut la usa mea,
o copila, ca si tine.
Te-am strans la piept, sora draga,
si ti-am acoperit trupul ranit.
Eram fericite, pana a aparut el.
Atunci am vazut si eu prin ochii tai
tot raul ce l-ai trait pana atunci.
Am strigat si eu, m-am rugat si eu,
mi-am plecat fruntea,
am sfasiat carne alba cu unghii disperate,
si-am plans. O! Cat am plans, copila!
Si tu mai plangi si-acum in mine
pentru ca, iubire, Dumnezeu a uitat
sa trimita moartea dupa tine.
Valentina Vitan 