Ma gandesc de mult timp la ce as putea scrie despre ziua de azi. Desi mi-am facut in minte o groaza de idei si am scris foarte multe foi, toate incepute si neterminate, nu reusesc sa descriu cu adevarat insemnatatea zilei de azi. Pt mine inseamna enorm. Azi se fac 105 ani de Bloom’s Day. Ca in fiecare an imi doresc sa fiu in Dublin, sa merg pe urmele pasilor lui Joyce, sa vad locurile in care a salasluit sufletul Uliselui modernist, sa aud glasul Norei chemandu-si subtil iubitul langa ea…
Asa a inceput totul. Prima intalnire adevarata, primele juraminte adevarate de dragoste dintre James Joyce si Nora Barnacle trebuiau sarbatorite intr-un fel, nu? Si de ce sa sarbatoreasca doar ei cand putea o intreaga omenire, generatii intregi puteau sarbatori odata cu ei. Si cel mai bun mod de a sarbatori aceasta zi era sa se scrie un roman in care actiunea sa se desfasoare intr-o zi. Asa a devenit data de 16 iunie 1904 “Ziua lui Bloom”.
Nu pot descrie motivul pt care am ales pe James Joyce ca scriitor preferat. Nu cred ca exista un motiv adevarat atunci cand iti place ceva. Imi place James Joyce. Da, il ador. Pentru ca e uman. Are sentimente umane. Personajele lui sunt umane. Pana la el n-am intalnit personaje care sa fie mai omenesti, care sa aiba asa de multe sentimente si sa gandeasca atat de liber. Din punctul asta de vedere e un geniu.
Imi place James Joyce pentru ca e liber de constrangeri. Nu se lasa influentat de nimeni din jurul lui. Accepta sa fie certat si criticat pentru ce scrie si gandeste, insa nu ia in seama nimic din ce i se spune. Da, asa e el. E liber, liber sa se comporte asa cum ii dicteaza inima, insa educatia lui a fost intotdeauna una riguroasa si din cauza asta a fost intotdeauna considerat un tip de moda veche. Normal, era crescut in spiritul epocii victoriene, cu etichete stricte. Ciudat e ca, chiar avand o asemenea educatie, i-a fost teama sa se insoare. Avea 45 de ani cand s-a insurat cu singura femeie care ii oferea totul, cea pe care a chinuit-o intotdeauna cu felul lui de-a fi si pe care a iubit-o nebuneste toata viata, chiar daca nu a fost niciodata la nivelul lui intelectual. Se spune despre ea ca ar fi fost o dama de companie. Eu nu cred asta. Eu cred ca a fost exact ce a avut nevoie James Joyce toata viata. In sufletul ei l-a sustinut, chiar daca il inghiontea cateodata cu remarcile asupra muncii lui.
Dar sa ne intoarcem la el. Da, imi place James Joyce pentru ca e erudit, un om caruia nu i-a fost greu sa studieze din Toma D’Aquino cand vederea il chinuia groaznic, un om pentru care Henrik Ibsen a fost un demiurg al teatrului si pentru care nu i-a fost teama sa lupte atunci cand a fost aspru criticat pe scenele teatrelor din Dublin.
Da, trebuie sa recunosc ca imi place James Joyce pentru ca e orb. Mi l-am imaginat intotdeauna pasind semet pe strazile Parisului in costumele lui albe avand in mana bastonul alb de nevazator. E un orb frumos pentru care lipsa vederii n-a fost niciodata o piedica. A luptat cu el insusi, cu cei care vroiau sa-l impiedice sa scrie si gasea intotdeauna noi resurse, noi momente de inspiratie sa mazgaleasca si sa dicteze, sa copieze si sa scrie arta.
Mi-e drag si Bloom pt ca e lucid si naiv in acelasi timp. E eroul antierou, un personaj care nu iese cu nimic in evidenta. E prea comun, prea lumesc ca sa poata iesi in evidenta cu ceva. Nu straluceste nici macar moral si cu toate astea e eroul meu preferat. Calatoriile lui sunt aidoma calatoriilor lui Ulise. El reuseste sa treaca intr-o singura zi prin toate aventurile pe care Odiseul grecilor – Ulisele romanilor le are in decursul a zece ani. Acasa il asteapta Penelopa lui, Molly Bloom, nu foarte tanara dar constienta de senzualitatea ei, incercand mereu sa se afirme, gata sa isi insele sotul pt a ajunge mai sus… Molly e frumoasa, asa cum femeile inceputului de secol trecut erau. Exista feminitate in orice femeie indiferent de statutul ei social, de kg in plus sau in minus…
Incerc sa arat mediul in care a luat nastere romanul “Ulise” de James Joyce. Nu am reusit sa scot in evidenta de ce imi place. Poate pt ca “a placea” la mine nu are o definitie anume. Pur si simplu imi place. Toate au o energie pura, vad oameni, ii vad clar, mergand, discutand, doi cate doi, strabatand strazile Dublinului de dinainte de primul razboi mondial, avand in gand setea de o bere neagra la halba sau la tap, discutand aprins despre cine ar trebui sa conduca adevaratul parlament, despre nevoia taranilor de pamant, injurand de mama focului la colt de strada si scuipand tutun mestecat… Acei oameni aveau idei, gandeau, nu exista ignoranta pt ca putini aveau darul de a stii mai mult decat ceilalti, mirati mereu de tot ce insemna nou si strain de ei, aveau dorinta pura de a face ceva cu viitorul lor si chiar daca greseau aveau puterea de a o lua mereu de la capat.
Nu cred ca e prea mult sa spun ca mi-e dor de-o Irlanda descrisa de Joyce, insa tot ce am de facut e sa iau una din cartile lui in maini si sa incep sa citesc. Poate asa imi va trece putin dorul de mers pe cararile lasate de pasii lui.
Valentina Vitan 