Salvarea (continuare) “Ganduri”

Of, lumea asta! Prea mult zgomot pentru nimic. Ma rataceste tot ce misca in universul asta descompus. Prea multa aiureala, prea multa vanzoleala, nimic concret, nimic cu adevarat real si tangibil. Cred ca asa suntem noi, oamenii. Prea ne acuzam unii pe altii de materialism, insa nimeni nu vrea sa aiba cu adevarat nimic cu spiritul. Spiritul mai poate astepta pana cu cateva momente inainte de marele final. Atunci se caieste omul si isi face mustrari de constiinta pentru felul in care a trait.

Eu… eu nici nu ma chinui sa am alt gand decat… dar n-am nici un gand. Nu traiesc pentru ieri, azi sau maine, traiesc… traiesc pentru nimeni. Da, pentru nimeni. Incerc sa ma adun dintre miile de cioburi ramase din mine si inca nerisipite… si nu reusesc sa ma intregesc. Daca as merge la toti cei carora le-am dat cate o bucata din mine n-as strange nimic. Exista oameni atat de egoisti ca nu vor sa imi dea bucatile imprumutate din mine. Nu reusesc sa inteleg de ce atata rautate in oamenii astia. Poate le e teama sa nu ma piarda, nu stiu. Ei oricum stiu cum sa ma gaseasca in lumea asta chinuita. Eu sunt chinuitul suprem. Nu ma chinuie lumea cat ma chinui eu pe mine. Frumos, nu? Ar trebui sa ma gandesc serios sa fac niste sedinte de terapie de cuplu. Da, sa nu mai chinuie atat de tare “eu” pe “mine”, sa ma mai lase din cand in cand si in pace, sa convietuiesc de unul singur. Prea mult sta “eul” asta in spinarea mea. Ce, n-are picioare sa mearga singur? Trebuie sa-l car mereu cu mine peste tot? Ah, de as avea puteri supranaturale mi-as distruge toate personalitatile care ma bantuie acum. Le-as da cate un pumn la toate si le-as dezintegra doar cu o simpla privire. O privire din aia de ucigas in serie sa se sperie si sa nu ma mai chinuie cu prezenta lor niciodata. As trai fericit de unul singur fara sa am probleme cu nimeni, nici chiar cu mine.

Uite, intotdeauna mi-am dorit sa devin cineva, cineva care sa nu traiasca doar ca sa faca umbra pamantului. Acum imi doresc sa nu fi vrut asta. Prefer starea de lancezeala tuturor starilor din lume. La ce m-a ajutat ca am devenit cineva? Cineva e chiar si cersetorul de pe strada care-ti cere cu nesimtire un ban de bautura. Si exista lume care ii da si mai mult de un ban ca sa isi duca traiul in liniste cu bautura langa el. Cineva e chiar si copilul ala care sta la benzinarie si iti spala geamurile cu apa si urma de sampon dintr-o sticla folosita. Mie la ce mi-a folosit sa devin mare om, cunoscut intre cunoscuti, om cu greutate in decizii. Nu mi-a folosit la nimic. Acum nu stiu nici cum sa ma decid sa mor sau ce fel de viata sa duc. Of, gandurile astea ale mele, de n-ar fi existat… cred ca as fi fost cu adevarat fericit in scoica mea, stand degeaba in intuneric, cu mintea goala, fericit ca nu fac nimic din ce se asteapta altii sa fac. Si mi-e o lene… o lene nesimtita si puturoasa de viata… o lene de depresiv salbaticit de prea multe nereguli in mine. As adormi o viata intreaga si cred ca as fi mai fericit decat cel mai fericit om din lumea asta.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s