Oh, vindecare!

Ma-nclin in fata tuturor idiotilor si cretinilor ce traiesc pe pamant ca sa slujeasca minciunilor si aparentelor. Au superba apucatura de a vedea ceva acolo unde nu exista nimic si de a se disculpa atunci cand e nevoie ca ei sa spuna adevarul. Pur si simplu ii ador. Imi place cand se disculpa, mai ales atunci. “E prea mare diferenta”, “nu se potriveste”, “m-am jucat putin”, “e prea devreme ca sa ma leg la cap”… E frumos sa te trezesti batuta in cap atunci cand ti se spune asa ceva. Vina e a mea in totalitate. M-am chinuit sa fie “nimic”, mi-am impus sa fie “nimic” si am ajuns sa ma chinui de “nimicul” pe care l-as fi vrut si care a disparut atunci cand mi-era lumea mai draga. Acum nu pot face decat sa imi doresc sa ma vindec in totalitate de tot cat mai repede posibil. Da, e vina mea si imi pare rau ca la un moment dat am crezut in cai verzi pe tavane false si m-am trezit cu tavanul in cap. Asta e!