Viata in virtual… almost finished!

Ciudat. Azi, in urma unui mesaj pe care l-am primit de la un om drag am realizat cat de searbada e viata in mine. Si mai ciudat e faptul ca mesajul nu avea nimic important in el, poate doar lucruri pe care el le face zilnic. Mi-e greu sa vad ca prietenii mei ajung sa imi scrie mesaje sub forma de jurnal, mai ales daca te astepti la altceva din partea lor, dar cum nu in fiecare zi se intampla ceva extraordinar…

Da, viata asta a mea e searbada. N-am cu ce s-o umplu si nici ce sa scot din ea. Sau, ba da, am ce sa scot. Am sters azi cateva conturi in care intru de vreo cativa ani. Prea mult virtual in detrimentul realului, nu? Cam in asta s-a transformat viata noastra, in virtual. Am ajuns sa ne traim sentimentele in functie de ceea ce ne da calculatorul. Nu-mi pare rau ca am sters conturile. N-o sa-mi para rau niciodata ca am facut asta. Cei dragi stiu unde sa ma caute. De ce am facut asta? Am mai spus (sau poate nu): prea mult virtual intr-o viata de om. Ajungi sa visezi la lucruri care nu vor fi niciodata, sa te bati cu pumnul in piept ca esti puternic, dar pe tine sa te chinuie toate frustrarile pamantului pentru ca esti singur si astepti sa fii bagat virtual in seama de cineva in loc sa mergi pe strada si sa strangi mana celui pe care il cunosti si pe care l-ai neglijat pentru ca abia asteptai sa vezi ce se mai intampla in virtual. Voi pastra blogul pentru ca el e singurul care mi-a dat cu adevarat de munca pana acum. Nu se rupe de tot viata virtuala. Ar fi si imposibil sa se rupa de tot. Atata timp cat exista un calculator caruia sa ii dau drumul in fiecare zi e de ajuns pentru mine.

Virtualul mutileaza sufletele, asta e clar. Sa stai zilnic in fata calculatorului si sa iti mananci nervii asteptand ceva ce crezi tu ca-ti face bine nu e chiar un lucru bun. Da, virtualul te invata sa ai rabdare. Uite un lucru bun. Un alt lucru bun? Sa cautam… Da! Sa visezi, dar daca stii cand sa pui limta e chiar un lucru bun. Sa gandesti, sa scrii ce gandesti, sa iti exprimi ideile atunci cand e cazul (si chiar si cand nu e cazul). Poate ca mai sunt ele si altele.

Cel mai mare chin pe care il am e sa stiu ca undeva exista cineva demn de mine pe care nu-l voi cunoaste, poate, niciodata. Sunt multi astfel de oameni pe care nu ii voi vedea niciodata in realitate si-mi pare rau. Imaginile pe care ei le-au zugravit sunt imagini de oameni reali, insa nu destul de reali cat sa fie palpabili. E ciudat sa vezi ca cel cu care ai vorbit atata timp nu se ridica la nivelul imaginii pe care el ti-a aratat-o pana acum. Nu sunt suparata din cauza asta si n-am mai avut de anul trecut intalniri cu cei pe care i-am cunoscut in virtual. Vorbesc aici de senzatia ca poti avea sentimente pentru cineva si sa te trezesti pustiu in fata lui. Oh, de cate ori n-am experimentat asta! Eram acolo in fata lui si mi-era rusine sa ridic ochii sa-l privesc in ochii. Si imediat imi aduceam aminte de tot ce se intamplase inainte de a ne cunoaste personal si parca imi parea rau pentru ca si-a pierdut timpul cu mine, discutand despre tot felul de lucruri si consumand credit cu mine. Nu mai avea importanta cat consumam eu cu el, timp si credit pe telefon, si si ore intregi in care ma gandeam la el inainte de a adormi…

Daca tot fac asta poate imi schimb si ora de culcare. Acum am devenit cu adevarat o pasare de noapte. Am ajuns sa nu mai dorm normal si sa ma trezesc dupa-amiaza, chestie pe care o faceam doar sambata si duminica, dar niciodata nu ma trezeam mai tarziu de ora 12. Acum poate ca ma apuca si 4 PM. Si ce timp imi mai ramane? Nimic sau aproape nimic.

De ce scriu asta acum? De cand eram la Buzau mi-am dorit sa am un calculator in care sa strang muzica mea preferata pe care as fi ascultat-o zilnic, sa am unde pune poze la pastrare, sa am carti in format electronic pe care sa le citesc… Da, acum le am pe toate in amarata asta de hardughie care merge greu, dar la ce folos ca le am? Da, ascult muzica, la poze ma uit cand imi aduc aminte sau cand imi schimb avatarul si carti citesc destul de rar in format electronic. Desi inainte le vedeam extrem de utile (si acum le vad extrem de utile), acum nu-si mai au utilitatea in cazul meu. Vederea asta a mea se cam pierde de prea mult citit in monitor si tare mi-e ca nu voi mai avea bani sa-mi mai fac o alta operatie.

De ce asa? Nu stiu. Poate ca nu voi sti niciodata cu adevarat “de ce asa”. Toate isi au rostul lor, toate isi au randul lor… asa e si cu virtualul. Am luni bune de cand nu mai stau in fata calculatorului mai mult de 2 ore pe zi si asta doar ca sa las comentarii in blogul Moshului meu, drag prieten virtual, iubitor de moguli mienunatici, pe care l-am scos din sarite de atatea ori si care mi-a trecut cu vederea atatea prostioare, sa vorbesc cu Nicul meu drag si lesbian, aducator de tiramisu la cerere, Sklipiriciul etern mancator de ciocolata pe care il ador si caruia ii multumesc ca exista, si sa citesc emailurile dragului meu Ozzy, omul care in ultimele 8 luni mi-a suportat toate toanele si toate supararile si pe care il iubesc din suflet , dar asta nu o va stii niciodata pentru ca nu stie sa citeasca in romana iar eu sunt prea mandra sa i-o spun, acel Ozzy pentru care voi fi intotdeauna draga lui ciudatica cu idei revolutionare si greu de inteles. Cam putine persoane, nu? Nu, nu sunt putine persoane. Cei reali, cei pe care i-am cunoscut acum foarte multi ani, sunt si ei virtuali acum, insa realitatea e prea mare ca sa devina ceva intangibil, asa ca ei nu se pun la socoteala. Ceilalti prieteni virtuali imi sunt la fel de dragi, insa trebuie sa recunosc ca am ales caractere puternice, opinii rezistente care mi-au influentat gandirea.

Acum ma voi retrage si imi spun ca trebuie sa mai existe o cale de a deveni cu adevarat reala in ochii oamenilor pentru care vreau sa cred ca (,) contez. Pana atunci imi voi vedea de invatat pentru ca vara asta ma voi reintoarce la nervii de vara, imi voi chinui mintea cu noi pseudoliteraturi scoase din palaria-mi proprie si imi voi vedea de viata asa cum trebuie sa se intample cu adevarat. Virtualul va fi mereu “online” in mine, iar cei ce vor sa ma gaseasca cu adevarat stiu unde si cum sa o faca. Bafta mie!

Advertisements

2 thoughts on “Viata in virtual… almost finished!

  1. @Sklipi: Mai Iubi, ce-ai mai zis si tu! Te bucuri? Vad eu ca te bucuri. 😛 Asa scapi de mine si de discutiile noastre zilnice.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s