Catre Venero

De ce, Venero, de ce? De ce-mi strici frumusetea? Nu ti-am cantat eu mereu la fereastra cu cantece de greieri? Nu ti-am luminat eu literele din carti cu lumina licuricilor prinsi in borcan? Ti-as fi facut si aripi de fluture sa poti zbura langa mine pe adieri de vanturi sau ti-as fi dat puf de papadie sa poti aluneca in timp odata cu mine prin vazduhuri primavaratice. Si-acum? Acum vrei sa-ti arat totul? Cand linistea imi suna in urechi tu zburdai vesel in corpul unui cerb si iti adapai setea din apa de parau. Si-acum vrei sa stii cum m-am nascut?

Din nisip m-am nascut, Venero, din sare si apa de mare. Cu fiecare val ce venea imi ascundeam ochii ca de furtuna. Nu stii cand apusul imi atingea genele si rasaritul imi umplea sangele de culori. Nu stii cand scoicile ma sorbeau si deveneam perla ivorie. Incercam sa scot din funduri de ocean epavele ca sa scap marinarii de la inec si-mi cantam cantecul de sirena departe de stanci ca sa nu esueze.

Din cenusa am aparut, Venero. Nu stii cand pasarea Phoenix mi-a imprumutat pana ei de foc ca sa aprind curcubee dupa furtuni si sa-mi alin inceputul. Cu ea am sfarsit si eu chemarea cantecelor dintre ramuri de nuc dezfrunzit. Si doar gandul ca va veni cineva sa-mi mangaie inima lemnului de salcam ars in soba ma facea sa nu trec odata cu timpul si sa raman aici, cu tine.

Din ape de rau m-am intrupat, Venero. Ce dulci imi pareau bolovanii ce-mi stateau in cale lenesi si ce dulceaga mi-era spuma stancilor lovite. Si ma zbateam sa ajung la lumina zorilor lasand dimineti fara soare sa imbete trecatorii de nori. Ma chinuiam sa nu daram poteci si sa nu-mi ies din albie atunci cand zapada mi se topea printre degete primavara. Alintam ghiocei si le puneam nume dorindu-le sa creasca si sa bucure sufletele tinerilor care ii culegeau.

Si acum vrei, Venero, sa-ti spun libertatea mea? Cand soldatii imi atacau armatele si-mi retezau padurile de papura, credeai ca zabovirea mea e doar o joaca? Cand pacea mea se transforma in sange si cuvantul meu in sabie, tu ce faceai? Ma asteptai sa crut insigurata neculoare a zilei intr-u noapte? Mi-era de-ajuns sa curm viata tuturora cand totul se pierdea in nechemat si nestrigat de-atata ura.

Oh, binecuvantata salcie pletoasa ce-mi plangi necuvantul si-mi simti simtamantul. Ma plec in fata leganarilor tale si-ti plang lacrimile feciorelnice. Numai tu stii durerea mea. As fi chemat muntii sa imi ude pamanturile cu raurile lor de gheata. As fi rugat vara sa coaca toate roadele pamantului ca sa le pot culege singura atunci cand nu mai existau oameni puternici sa o faca.

Nu-mi e de ajuns nimic din ce am. Universul mi-e prea mare, nu incap in el de atata grija si dor de natura din mine. Imi plec urechea langa un ciot si imi asez capul peste radacinile lui. Nu voi adormi mult, doar un sfert de veac, pana cand totul va reveni la normal. Si mi-e foame de stele curgatoare, de infinitii sori ai galaxiilor, de miliardele de planete ce graviteaza in jurul meu. Mi-e foame de roca si de pamant sanatos. Dar nu mai e mult. Un ceas cat un deceniu e de ajuns ca sa imi recapat puterile. Apoi voi zbura catre inaltimi nestiute de oameni, linistita ca viata mea a facut rostul tuturor ca sa poata trai linistiti pana cand veacurile se vor intretaia si vor dezgoli oasele de prea multa trecere a timpului.

Somn usor, Venero. Legana-mi surzenia cu cantece de adormit copii. Povesteste-mi mutenia pasarilor cantatoare. Iti voi mangaia si eu sufletele cand ma voi trezi. Nu mai am putere sa pot continua. Am ramas fara mine. Somn usor, Venero. Somn usor…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s