Salvarea (continuare)

Asezat pe spate in iarba din parc, Andrei reflecteaza asupra starii lui sufletesti. Fruntea incretita de atatea ganduri si sentimente contrare il face sa arate ca un om batran. De fapt, asa se si simte, batran si fara o viata de istorisit nepotilor.

„Nu reusesc sa vad unde am gresit. Sau poate ca tot ce am facut a fost gresit. Ma cuprinde spaima. Acum imi dau seama ca nu am facut nimic niciodata cu adevarat. Sunt fiu unic, crescut prin scoli cu internat, departe de a simti cu adevarat caldura sufleteasca a unei mame normale si de increderea pe care un tata adevarat trebuie sa i-o dea fiului sau. Tatal meu mi-e lipsit din amintiri. Nu stiu cine e cu adevarat, asa ca nu reusesc sa imi dau seama de onoarea pe care ar trebui sa i-o port numelui lui de om de cariera. Vacantele mi-au fost fade, nimic important nu se intampla. Nu reuseam sa ma integrez. Vroiam tot timpul ceva si niciodata n-am stiut ce e acel ceva pe care il doream. Ajunsesem sa fiu un copil enervant, intotdeauna pus pe facut probleme altora, bataus si cu un caracter greu de strunit. Eram considerat un rasfatat doar pentru ca parintii puteau sa imi cumpere orice vroiam eu, dar ei nu isi dadeau seama ca eu pe ei ii vroiam. In adolescenta am ridicat mana la tata. Mi-era ca un strain si nu-l puteam numi parinte, cuvant care nu insemna nimic pentru mine. Nici eu la randul meu n-am avut de ce sa ma numesc parinte pentru un copil pe care nu l-am vrut. Nu suport copii tocmai pentru ca ar putea sa fie la fel cum sunt eu,  un copil cu parinti absenti. Lor le datorez ceea ce sunt azi. Poate ca le-as fi cerut explicatii pentru toata viata mea, dar la ce bun. Sunt morti si ingropati de mult. Si chiar de-ar fi trait tot morti erau pentru mine.  Carieristi perfecti, au stiut sa vada in mine doar partea urata a lucrurilor, eu fiind intotdeauna un exemplu negativ. Am facut cum au vrut ei. Am ajuns avocat, asa cum au vrut mama si tata, asa cum au fost ei la randul lor, asa cum am urat toata viata sa fiu. Acum nu mai suport sa stiu ca ajut un om sa fie judecat. Nu mai suport sa caut scuze criminalilor, nu mai suport sa vad victime care-si vad dreptatea prin inchiderea atacatorilor lor. M-am saturat sa caut solutii la problemele altora. Eu am ramas cu ale mele nerezolvate si uite unde am ajuns. Am avut totul si totul a facut din mine un nimic.

Ah, viata asta! De cand am plecat de acolo ma chinuie straniul sentiment de insingurare. Mi-e dor de-o viata pe care n-am avut-o niciodata. Vad cupluri trecand pe langa mine si tanjesc dupa mangaieri. E atat de mult de atunci si parca nici respiratie n-am cu adevarat. Uite, am uitat sa si mai respir. Ma chinui sa sa traiesc si nu mai stiu. Poate am nevoie de o pauza de viata, undeva departe de toata invalmaseala din mine. Da, o perioada voi pleca. Nu stiu unde, cum si cat ma va costa. Mai am bani putini, dar jur ca voi trai atat cat imi vor permite. Trebuie s-o sun pe Laura. Trebuie sa vand apartamentul, masina… Nu, masina nu. De masina am nevoie. Poate o voi vinde si pe ea candva… Vreau sa traiesc!”

Un zambet de bucurie ii lumina chipul obosit de viata. Pasii lui devin tot mai mari si mai desi, semn ca se grabea spre casa. Constiinta lui era un lucru de nimic in comparatie cu sentimentul de bucurie si nevoia de iata din inima lui.

„Hm! Apartamentul e descuiat. Laura nu mai are chei pentru ca i le-am luat. Nimeni in afara de mine nu mai are chei de aici. Si n-am nimic de furat in casa. Totul e de-un prost gust burlacesc, asa, ca mine. Poate au venit sa-mi fure gunoiul de pe balcon.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s