Vid Interior

Pieptu-mi nu mai poate cuprinde atata zbatere.
Sufletul se sfarama imprastiindu-se
in margele argintii ca mercurul …
Gandul pornit spre tine
s-a agatat de-un spin de trandafir uscat
si plange … dupa tine.
Norii imi sterg cu naframa de matase lacrimile,
apoi le lasa sa cada inghetate peste lume
ca frunzele vestede.
Sperante, iluzii si visuri,
atarna de crengile castanului din poarta.
Dar rasuflarea vazduhului razvratit
le coboara la pamant.
Si atunci, de ce ridica bratele de adoratie
biserica veche din sat?
Cerul e pustiu.
Golita de suflet
privesc muta si neclintita
sfasierea universului
si n-o inteleg.