De ce? Nu stiu ce sa raspund. Poate ca as raspunde daca nodul din gat mi-ar permite. As lacrima putin, doar ca sa imi lase urme pe obraji, dar nu pot. De ce? Ar insemna sa realizez ruptura din mine. Nu pot. Alunec pe pante catre neant si ma incapatanez sa nu pot. Mi-e teama de tot, de trecut, de viitor… De ce? Poate ca daca n-as iubi cu atata patima mainile acelea m-as incumeta sa accept de ce. Nu pot. “De ce”-ul meu imi rasuna in urechi ca un ecou. Ma mistuie nerabdarea, si totusi nu pot. Mi-as sugruma durerea si totusi… Ma mangai cu gandul ca atat a fost. Mai mult nu se putea. Si totusi de ce?
Nu-mi dau voie sa plang. M-as farama in mii de bucati, mi-as sparge cuvintele in mii si mii de cioburi, as arde harta gandurilor sa se faca scrum… si totusi nu pot. O sansa, atat mai vreau. Nu cer milioane de lucruri, doar atat cer, o sansa, sa pot sa merg mai departe mangaind aceleasi maini adorate…
Sa accept ca atat a fost totul? As acepta mai usor sa spun ca mi-e de ajuns sa traiesc in intunericul necunoasterii. As accepta bucuroasa finalul povestii daca mi-ar intinde mana sa-i simt caldura… M-as imbata de cuvinte spuse de dor, m-as inveli cu franturi de priviri uitate pe obraji… Dar nu le am. Nu am decat atingerea mainii undeva, intr-un colt al sufletului, uitata de graba cu care viata merge inainte. Nu pot tine pasul cu ea. Mi-e prea plina privirea de surasuri frante de lacrimi.
Nu vreau sa plang. Nu am visat sa plang cand mi-a pus pasul inaintea piciorului meu. I-am taiat chiar si calea catre mine de teama sa nu vada nodul din gat… Si lacrimi imi curg… Nu vreau, nu pot… sa plang… de dor… de atingeri… de caldura mainilor… ce-mi ating obrazul… sarutand buzele… si ochii… si parul…
Valentina Vitan 