Confuzie

Azi nu ma simt in stare sa scriu. Nu-mi pot asterne gandurile pe hartie asa cum o fac cand muza imaginara a scrisului imi da ocol. Atunci cand scriu sufletu-mi zambeste si mainile imi scriu ca si cum ar avea un creier al lor. Dar azi… azi astept aceeasi muza imaginara sa ma inconjoare cu minunatiile ei si nu vine. Poate ca as scrie un cantec solemn despre… dar nu pot. Nici gandurile nu-mi dau pace. M-as incurca in idei, m-as zbate sa ies la lumina scrisului, dar azi e bezna peste nime. Nimicul ma inunda ca un fluviu iesit din matca sa. Vreau… nici nu mai stiu ce vreau. Muschi-mi stau in incordare asteptand ceva… nici eu nu stiu ce. Imi rup hartiile in mii de bucati si le arunc la gunoi. Le-as arde daca as stii ca muza mea va veni din cenusa lor. Dar nu, azi sunt un copac stins de dorinta. Imi ascut creionul iar si iar si atat. Linii nedeslusite nu imi pot lua locul gandurilor, dar nu simt nimic. Dorinta mea de a incepe ceva trainic se rupe aici. M-as dezmembra bucata cu bucata ca sa imi gasesc dorinta, dar nu pot. Mi-e teama de tot ce as gasi de aruncat la gunoi. As arunca sentimente si zile intregi, momentele le-as sterge si as lasa gol. Mi-as frange inima si as arunca de acolo toata nesiguranta si tristetea.

As vrea sa zambesc. Acum mi-e dor sa zambesc din strafundul sufletului. M-as crea pe mine din zambet daca as putea. Mi-ar fi de ajuns daca as stii cu adevarat ca incalzesc inima uriasului noptilor. Mi-as face brate din atingeri nenascute si picioare din pasii care ne despart. Dar nu pot. Nemurirea e pt zei, puterea de schimbare e tot a lor. Eu raman mereu un simplu condei nestiutor de poeme inaltatoare aflat in neputinta de a asterne mazgalituri pe aschii de copac.