Ma napadesc gandurile negre ca niste ciuperci otravitoare dupa ploaie. Nu a plouat in mine inca, dar norii negri imi acopera cerul. Umerii imi duc in spate dureri coplesitoare de negre dezamagiri si simt cum bratele mele cedeaza in fata lumii. Poate ca apele n-ar fi trebuit oprite atunci cand gandurile si-au dorit sa le opreasca. Poate ca va ajunge sa se amarasca pana si mierea de pe buze asteptande de dor.
Departarile mele fluiera a dor de drum si vor sa zboare, iau eu le crestez aripile sa nu se incumete. Nu acum, e prea devreme. Trebuie sa mai treaca inca tot atatea secole cate secunde si pasi ne despart. Astept… o tresarire si atat. Mi-ar fi de ajuns sa umplu golul din mine. Nimic in jur n-ar mai conta, nici lipsuri, nici pareri, nici lacrimi… ci doar el, acel moment al meu datator de viata. Nu cer prea mult. Lumea nu-mi poate da trairile, viata nu mai are destula putere sa ma poarte in carca atata amar de drum. Dorinta de oprire a timpului persista insa, dar numai pt mine. Sa ma opresc din drum nu pot. Ar insemna sa stric farama de noroc pe care as avea-o atunci cand “daca” mi-ar aduce si alte variante.
Nu imi stric dezamagirile cu vise desarte. Le voi pastra ca sa mai am si pt cand noaptea va veni cu adevarat in mine. Si poate chiar si atunci voi incerca sa ating pamantul cu un sarut. Asa voi stii ca voi avea inca o sansa ca sa fac acest amalgam numit “viata” sa mearga putin si pt mine.
Valentina Vitan 