Fluturele de la inceputul lumii

Inchid ochii si mii de fluturi imi roiesc prin fata. Le vad umbrele si formele. Imi mangaie inima cu bataile aripilor lor. Oare in mine sunt fluturi? Imi aduc aminte ca aveam fluturi cand ma gandeam la cineva. Nu mai stiu cine era. A fost acum mult prea mult timp. Parca era inainte de facerea lumii. Si peisaje inca nenascute imi luminau gandurile, si glasuri de copii imi nasteau auzul… E mult de atunci. Lumea era doar un punct intr-un vid. Un punct care a crescut si a nascut o lume. Ce frumos! Un future nascut dintr-un punct.
Lumina nu era adevarata. Poate era doar o reflectie a lui Dumnezeu cand se privea in oglinda si zambea. Sau poate ca becul din baia Lui se reflecta in acea oglinda.
Si mii de fluturi imi roiesc prin vene. Rubinul din mine circula nestingherit ca un roi de fluturi. Si fluturi albi, si gri, si verzi, si albastri… Ma cuprind cu aripile amandoua si ma-mbratisez. Eu sunt fluturele albastru. Si zbor simplu in aer si traiesc simplu in aer. Aripile mi le-am nascut pentru infinit, dar inca nu mi-am luat zborul.
Si lumea a fost facuta in 7 zile de un future. Si acel future a facut un ou din care a luat nastere o omida pe care Dumnezeu a hranit-o cu apele si padurile ce trebuiau sa se nasca. Si cu norii ce plutesc infinit in cerul lor infinit. Si cu drumurile pe care pasim azi imbratisati in propriile aripi de fluture.
Si daca am lua drumul invers? Din fluturi sa ne facem coconii si sa redevenim omizi si apoi oul de inceput?! Oare lumea ar ajunge la inceputul ei initial? Si s-ar naste din nou lumina aceea?

Cartea ce iese din mine

De ceva zile ma bate un gand. Imi doresc sa scriu adevarat. Asez cuvintele in ordinea in care gramatica m-a invatat sa le asez in asa fel incat sa formez fraze lucide si reale. Am atatea ganduri incat mi-e teama sa le asez pe hartie. Construiesc ceva si sterg. Imi inchipui ca asa au facut toti scriitorii. Tumultul de cuvinte imi umple gandurile si scriu in nestire. Ma simt un Tzara modern care isi extrage cuvintele dind de o maneta. Literele se aseaza perfect si incerc sa construiesc realitati. Nu-mi plac si sterg. Pastrez doar ideile in minte si nimic mai mult. Reconstruiesc, formez, descifrez scrisuri si desenez litere. Produsul final abia incepe sa prinda contur si il stric din nou. Cuvintele parca imi vorbesc in varful degetelor si mainile mi se misca continuu neobosite. Incerc sa gasesc logica acestor miscari si nu reusesc. Picioarele sunt pline de nerabdare si de oboseala, dar mainile le roaga sa mai stea putin. Durerile au disparut. Mi-au fost alinate de cuvinte. Se pare ca undeva am reusit prin cuvinte sa nasc o inima. In alta parte am reusit sa nasc un suflet. Nu le pot uni ca sa formez un tot din acestea doua. Petele dinaintea ochilor mei imi arata truda degetelor mele care scriu in continuu, neobosite.

Observ ca mi s-a uscat gatul de atatea ganduri. Apa atat de binefacatoare imi alina arsurile gurii care imi vorbeste cuvinte nemaiauzite. Ochii vad tot ce se intampla. Prin lentilele mele groase toate par ca vazute cu binoclul. Puncte, randuri, linii, toate imi ies din maini parca curgand din degete. Incerc sa imi imaginez ca scriu pe piele ca si cum as face un tatuaj si simt durerea lor, durerea nasterii lor. Insir cuvinte pe ata, le cos, le aliniez si imi fac sufletul meu din ele. Sunt atatea cuvinte ca nu incap toate in mine, dar le ingramadesc. Acum sunt o carte deschisa. Publicati-ma, cumparati-ma si cititi-ma. Sunt ieftina, cost doar un pumn de vise. Poate asa ne vom invata unii pe altii despre cuvinte si suflet.

Aproape-rezumatul unei saptamani de spitalizare

Un spital din Bucuresti, o sectie oarecare, o groaza de asistente, proceduri medicale, operatii, pansamente si medicamente… Cam asta e rezumatul unei saptamani petrecute in spital. Mi-am dorit sa spun ca a fost bine, dar n-a fost. Sistemul nostru medical sufera, sufera de lipsa a tot ce e necesar. Eu nu am dus lipsa pt ca am avut noroc sa stiu pe cineva care stia pe cineva, care… Dar daca nu exista acel cineva? Oare ce se intampla? Bine, sunt convinsa ca medicul meu nu m-ar fi lasat sa zac acolo fara sa-mi acorde atentia cuvenita. Nu e prima data cand ajung la el si ma stie bine. Dar ce s-ar fi intamplat daca… ?! Dar nu cred ca se intampla. Medicii din “Moartea Domnului Lazarescu” cred ca sunt fictivi, iar daca ar exista nu cred ca ar avea viata lunga practicandu-si meseria. Se vad oamenii care au daruire. Nu ridic in slavi pe nimeni, dar daca n-ar fi fost ei as fi ajuns undeva, sa zicem, in ceruri. Sunt oameni cu chemare care fac si refac greselile noastre, greseli care ne fac pe noi bolnavi.

Nu stiu cati cunosc cu adevarat teama de moarte. Eu am trait-o de doua ori cu cea mai mare intensitate. E atata durere si atata teama ca te inspaimanti. Nu cred ca se poate aduna undeva mai multa durere, atat fizica ca si sufleteasca. Dupa ce te vezi scapat multumesti tuturor ca mai ai ocazia sa respiri, chiar daca e doar o asistenta care iti schimba pansamentul sau iti face o injectie.

Problema e faptul ca ajungi sa te simti dator pt ceea ce ti se face incat te simti obligat sa platesti. Sunt cazuri in care suta de mii face minuni. 5 minute in plus de atentie fata de pacient conteaza. Si dai tuturor celor care iti trec prin salon partea cuvenita. Totul se face pe bani: bani la medic, bani la anestezist, bani la stagiarul care este considerat mana a doua a medicului, bani asistentelor sa aiba grija de tine, bani infirmierilor ca sa te transporte bine, bani asistentelor care iti schimba perfuzia, bani asistentelor care iti fac injectia sau iti dau hapul… Peste tot bani. Dar daca nu sunt, de unde? Iar ei, daca n-ar face asa ceva n-ar avea nici ei cum sa traiasca. Ii cred. Si eu sunt invatator si stiu cum e sa nu ai.

De ce scriu acum, dupa aproape o saptamana de la intoarcere? Pt ca mi-am dorit sa ma gandesc clar si sa strang in mine tot ce a fost acolo ca sa pot povesti. Acum nu mai mi-e teama de nimic. Vreau doar sa se vindece bine si corect. Si mai vreau sa nu mai ajung acolo decat la control, 5 minute.