Aproape-rezumatul unei saptamani de spitalizare

Un spital din Bucuresti, o sectie oarecare, o groaza de asistente, proceduri medicale, operatii, pansamente si medicamente… Cam asta e rezumatul unei saptamani petrecute in spital. Mi-am dorit sa spun ca a fost bine, dar n-a fost. Sistemul nostru medical sufera, sufera de lipsa a tot ce e necesar. Eu nu am dus lipsa pt ca am avut noroc sa stiu pe cineva care stia pe cineva, care… Dar daca nu exista acel cineva? Oare ce se intampla? Bine, sunt convinsa ca medicul meu nu m-ar fi lasat sa zac acolo fara sa-mi acorde atentia cuvenita. Nu e prima data cand ajung la el si ma stie bine. Dar ce s-ar fi intamplat daca… ?! Dar nu cred ca se intampla. Medicii din “Moartea Domnului Lazarescu” cred ca sunt fictivi, iar daca ar exista nu cred ca ar avea viata lunga practicandu-si meseria. Se vad oamenii care au daruire. Nu ridic in slavi pe nimeni, dar daca n-ar fi fost ei as fi ajuns undeva, sa zicem, in ceruri. Sunt oameni cu chemare care fac si refac greselile noastre, greseli care ne fac pe noi bolnavi.

Nu stiu cati cunosc cu adevarat teama de moarte. Eu am trait-o de doua ori cu cea mai mare intensitate. E atata durere si atata teama ca te inspaimanti. Nu cred ca se poate aduna undeva mai multa durere, atat fizica ca si sufleteasca. Dupa ce te vezi scapat multumesti tuturor ca mai ai ocazia sa respiri, chiar daca e doar o asistenta care iti schimba pansamentul sau iti face o injectie.

Problema e faptul ca ajungi sa te simti dator pt ceea ce ti se face incat te simti obligat sa platesti. Sunt cazuri in care suta de mii face minuni. 5 minute in plus de atentie fata de pacient conteaza. Si dai tuturor celor care iti trec prin salon partea cuvenita. Totul se face pe bani: bani la medic, bani la anestezist, bani la stagiarul care este considerat mana a doua a medicului, bani asistentelor sa aiba grija de tine, bani infirmierilor ca sa te transporte bine, bani asistentelor care iti schimba perfuzia, bani asistentelor care iti fac injectia sau iti dau hapul… Peste tot bani. Dar daca nu sunt, de unde? Iar ei, daca n-ar face asa ceva n-ar avea nici ei cum sa traiasca. Ii cred. Si eu sunt invatator si stiu cum e sa nu ai.

De ce scriu acum, dupa aproape o saptamana de la intoarcere? Pt ca mi-am dorit sa ma gandesc clar si sa strang in mine tot ce a fost acolo ca sa pot povesti. Acum nu mai mi-e teama de nimic. Vreau doar sa se vindece bine si corect. Si mai vreau sa nu mai ajung acolo decat la control, 5 minute.